jBp 'B^UBUI -iBdsui aBO iBuinu nu is joţaznq -3BţBjB ag -iaui ap qoq ui jBiqa is Basnui 'auiso 'BjdRO 'BUIB§ 'Boisid ui is aaBiaad s^Bod as asp 'aiauiaj ap dup ui aaBdB B„ipe '„BŢUBţnra” o aţsa B-I

  —

  — Un ig/'jaj ap axiuic. ^; vosvaNYWGH aIoo^oxIW iâ aiooaoNOwaci 'axoviM aa avNOiloia

  — Opo^x 'uiaci „O) „ooj ap BjBd B3§ -aj/'ia BanS uip ig/'aaaoas BO> uBag; /ajBOioid Bt is luiBui BT/axiiqS -un ig/'aaj ap axiuiBtu ig/'apxals

  A

  AL-DIN-BALTÂ: Unul din numele eufemistice ale dracului la daco-românI. În această denumire metonimică e reflectată ambivalenţa stihiei acvatice, privită ca izvor al vieţii, dar şi stihie a morţii şi distrugerii. Duhurile rele sunt asociate mai ales cu apele stătute şi bâhlite, cu mlaştinile greu de trecut, periculoase pentru viaţa oamenilor. Cel-din-baltă a preluat în mitologia românească atributele dracului, dar şi unele însuşiri ale spiritului masculin al apelor dintr-o mitologie autohtonă precreştină, având numeroase paralele la alte popoare ale Europei. Pe tema Celui-din~baltă poporul român fabulează în felul următor: Cel~din-baltă e numele dracului, care a căzut în apă, când a azvârlit Dumnezeu şi Sfântu Ilie toţi dracii din cer şi de atunci s-a înmulţit atât de mult, încât nu-i apă cât de mică t? I de neînsemnată să nu-şi aibă dră-cuşorul ei. Ei şi-au făcut locuinţe frumoase în fundul apelor şi îşi fac de mâncare acolo, la foc, ca şi noi, pe pământ, pentru că focul lor apa nu-1 poate stinge. Ba în mări şi-n apele mari, ei au palate minunate, frumos împodobite cu flori, curn nu cresc pe pământ şi cu pietre nestemate cu focuri de-ţi iau privirile. Au o mulţime de slujitori, dar nimeni nu-i cunoaşte, pentru că au forme, pe cari ochiul omenesc nu le-a văzut. Dracii nu stau liniştiţi acolo în ape. Ei pândesc oamenii şi corăbiile lor şi caută să le facă rău, necazuri şi chiar, dacă pot, să-i omoare. Ei dau cârceie înotătorilor şi tot ei găuresc fundul vaselor şi îneacă grele şi mari corăbii. Copiii ştiu că la scăldat, când le intră apa în urechi şi aud un ţiuit, atunci dracul caută să-i ademenească la adânc şi să-i înece. Ei sar atunci într-un picior şi ţinând câte o piatră la urechi zic: „Auriei, /Păeurici, /Scoate apă din urechi, /Că ţi-oi da parale vechi/Să le pui la cheotori, /Să le ai la sărbători. /Nu mă scutura pe mine, /Scutură-1 pe ăl-dm-baltă, /Că-i mai mare/Şi-i mai tare, /Cu patruzeci de picioare”„ (M. Olinescu, Mital. Românească, 424), Acest rit magic de exorcizare a spiritelor rele din apă, il cunoştea şi-1 practica micuţul Ion Creangă, deoarece a ţinut să ni-1 evoee în Amintiri din copilărie.

  B

  BABA: în limba şi în credinţele românilor, cuvântul babă, pe lângă sensul de „femeie bătrână”, are o mulţime de conotaţii ce ne duc spre o mitologie ancestrală, unde „babelor” şi „moşilor” le era rezervat un loc extrem de important. După cum observa B. P. Haşdeu, la noi babele sunt privite ca „fiinţele cele mai „d'a dracului„, de unde vine obişnuita însoţire a cuvântului babă cu diferite epitete peiorative: cloanţă, cotoroanţă, hârcă, talpa-iadului etc. Ca fiinţe „d'a dracului„, babele sunt nu numai moaşe, dar şi doftoroaice de tot felul şi vrăjitoare totodată” (Etym. Mag., 2271). Babele populează mitologia românească, intrând în componenţa numelor unor personaje fabuloase: Baba-Cloanţa, Baba-Coja, Baba-Dochia, Vâj-Baba, Baba-Hârca. O întâlnim în jocurile de copii, derivate din vechi practici şi rituri magice de invocare a spiritelor strămoşilor: „De-a baba-oarbă”, „De-a baba-Gaia” etc. Chipul unor babe hâde şi relE. Il au şi personajele demonice, Joimăriţa şi Marţolea, patroane ale torsului şi ţesutului. Babele patronează şi fenomenele meteorologice, mai ales în perioadele urâte sau capricioase ale anului. Prima zi din luna martie e consacrată miticei Baba-Dochia, urmată de alte câteva babE. În zilele lor, iarna alternează cu semnele primăverii, în calendarul poporului, patroanele mitice ale zilelor săptămânii, sunt „babele sfinte”, unele benefice, altele malefice: Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminică, Sf. Sâmbătă etc! Vechimea cultului „babelor” e atestată şi de venerarea unor monumente megalitice sub forma unor pietre antropomorfe naturale sau sculptate de mâna omului, care se numesc Babe (cf. Babele din munţii Ceahlăului, Babele din Bucegi etc.) şi au în jurul lor ţesute o mulţime de legende. N. Densuşianu a găsit 20 de asemenea „babe agrolitice” pe teritoriul României (Dacia preistorică, 188). Pregnanţa cultului „babelor” şi „mumelor” ancestrale în cultura populară românească ii determină pe unii etnologi să vorbească de supremaţia principiului feminin în cultura noastră tradiţională (I. Chelcea, Reflexe mitologice cu substrat social-preistoric în o*

 

  (ggţ, 'aupiuoi

  ^A -rrxa aiaoauiiBi SISVMSVZ 'nuBauiB^j ^ „1 lu 8JB0I

  _, CBIA ap ţmsod ui g ^

  JT3Ci -nou u^iT? Fs^0UT' axaioijus uţp aqiBos xs B§ni? P xS 3; 31jns

  0HVJS BxdUIB, UI^ P – au^, U? D a; xnm tuns aaBO ui p mn3UIZ

  BJBOUI nu BS <OTSDau5i

  Buinux a ^! SBTqlxn {inuxsBq ui-„BxqaaS ap i*^ * „ ^ ^ t4 is ^oqaq§ f ^dB TiluB§aţ

  JBOJ. Axauiaj o ^^^

  — AH-dod 1 ^ jS^ao^ojc inuisBq -0qt>a ^ m? Oiaioio; iui ui? SBO

  ' (X92-09S 'IX'XQA 'ţuapwoo wj BOUJ; 'neauinraa uBaf) Aiţxzod un auBiiBq xiauiaj axnqiiţB BinSuxs Bun 'iiiogaxB ap 00L uxp 'BD ţBiBumu B-S apun 'BXBXuapxa -ao Bdomg; uxp xxiaţsBua'a B I§ nxp -aiAL IxxxriAg; Bin^Bia^ţx ui ţxpap B^BI§ -aXiAiid IBUI Bun a asauBuxoi xxi-ioxo ~XOj uxp „ioxaqBq” Biţizod BD B; B^S -uoo aţBod as 'ZBO aaxio uţ ' (96S-262 'L86X '8 '-xxi '„axiozoxxj ap B; SXA -aţi” ui 'VDSV3UŢ) WOJ. VxDruni] no

  AaasAa NVAI ux apiqoux ax IOX axa^axjns IBI 'I^BZ -aioqau xiidoa ad BIBOUIO Bg 'Bxax: xs ap îunx SBU un xs loyţuiBui axaiagap BX BUIBIB ap xxqSun 'iaij ap joioid un 'raauBAxxsuBjţ IOXIUBUIOI Bţuxp -aia Bdnp 'aiB 'axai xs aţBinaau JOX -ao loxayjxda lompaţ BuiSai a axea xs ssnidwnxx tuap ţţtu rc: itpajg mug suBiujag aaxSoxoţxux ia'apund -saioo aiBO '„BEBOQ-BqBg”: ţaiţiod XnaoţBuun BZBaVţqas II UBIIBT/^ Bai ~°'S 'xVezaiioqau xxxdoo' ad BJBOUIO II axaa 'BXUBAXXSUBJI UI} nasouna

  IBUI 'B3SB3UBUI0J BXSoXOţXUI Uip UIUIUI

  — Aj.