— Şi dacă de-acum l-am amintit pe marele futatore, îşi flutură amîndouă mîinile, daţi-mi voie, domnilor, chiar la începutul serii, şi în numele adevărului istoric, să mulţumesc din adîncul inimii, în numele vostru, dumneavoastră femeilor – tuturor femeilor din lume, de ce să nu fim mărinimoşi, fraţilor, de ce să nu recunoaştem o dată pentru totdeauna unde se află într-adevăr pasărea noastră trandafirie, sensul existenţei noastre şi în acelaşi timp motorul ei de căutare? De ce să nu ne-nclinăm o dată şi să nu spunem mulţumesc aşa cum trebuie mirodeniei picante şi dulci a vieţii pe care-am primit-o în paradis? Şi face într-adevăr o plecăciune, îşi înclină o dată şi încă o dată capul şi jumătatea de sus a trupului către o femeie şi către alta din sală, şi mi se pare că fiecare dintre ele în parte, chiar şi cele care stau cu perechile lor, îi răspunde cu o sclipire rapidă, aproape involuntară, a ochilor. Îi încurajează cu mîinile pe ceilalţi bărbaţi să facă la fel ca el, şi cei mai mulţi rînjesc şi nu se ridică, şi cîţiva dintre ei stau îngheţaţi şi nevestele lor stau îngheţate, dar vreo patru sau cinci îi răspund, se ridică de pe scaunele lor, fîstîciţi, chicotesc, fac reverenţe ţepene către perechile lor.

Iată, după mine ăsta e, de exemplu, un act prostesc, un gest sentimental ieftin, şi cu toate astea, spre totala mea uimire, mă trezesc făcînd o plecăciune rapidă, aproape fără să mă mişc, către scaunul gol de lîngă mine, ceea ce îmi dovedeşte o dată mai mult cît sînt de nesigur şi de labil aici în seara asta. A fost, ca să fiu exact, numai o legănare a capului, şi mi-a scăpat şi o ocheadă mititică, discretă, una din ocheadele pe care eu şi ea le schimbam mereu, chiar şi atunci cînd eram în mijlocul unei certe, două scîntei care zburau din ochi în ochi, o scînteie-eu dinlăuntrul ei, o scînteie-ea dinlăuntrul meu.

Comand un shot de tequila şi dau jos puloverul de pe mine, nu mi-am închipuit cît de cald o să fie aici (mi se pare că femeia de la masa vecină i-a şoptit însoţitorului ei „în sfîrşit“). Îmi încrucişez braţele pe piept şi-l privesc pe omul de pe scenă, şi în ochii lui spălăciţi mă văd pe mine şi îl văd pe el, şi-mi aduc aminte de sentimentul acela de amîndoi. De arsura emoţiei, şi totodată de fîstîceala permanentă pe care o simţeam atunci cînd eram cu el: pe atunci băieţii nu vorbeau aşa. Nu despre lucrurile astea şi nu cu limbajul ăsta. În toate scurtele mele amiciţii trecătoare cu băieţi era un fel de anonimitate reciprocă, comodă şi bărbătească, pe cînd cu el…

Mă caut prin buzunare. Cele de la pantaloni, de la cămaşă. Mă caut în portvizit. Pînă acum cîţiva ani n-aş fi ieşit din casă fără carneţel. Carneţele portocalii dormeau cu noi în pat pentru cazul în care mi s-ar fi ivit pe cînd aţipeam, sau în vis, un argument forte pe care l-aş fi putut strecura în verdict, sau chiar numai o imagine pertinentă sau ideea unui citat edificator (eram cunoscut şi vorbit de rău pentru citate din astea). Pix am, chiar trei, dar nici o bucăţică de hîrtie. Îi fac semn chelneriţei şi ea îmi aduce un pachet întreg de şerveţele – şerveţele verzi, le flutură înălţînd mîna încă de departe şi zîmbeşte cu un zîmbet prostesc.

De fapt, un zîmbet destul de dulce.

— Şi cel mai-cel, fraţi ai mei şi surioare ale mele, urlă el, aproape lăcrimînd de bucurie din cauza şerveţelelor şi a pixurilor – după ce-am mulţumit în mod general tuturor femeilor din lume, vreau să exprim mulţumiri speciale tuturor fetiţelor dulci care-au privatizat pentru mine antrepriza globală a sexului, tuturor acelora care, de la vîrsta de şaisprezece ani, s-au lăsat sub mine şi s-au cocoţat pe mine, m-au masturbat, s-au răsturnat pentru mine, m-au pompat, mi-au supt-o…

Cea mai mare parte a publicului e satisfăcută, dar sînt şi unii care strîmbă din nas. Nu departe de mine o femeie îşi descalţă un picior dintr-un pantof îngust şi îl freacă de gamba celuilalt picior, iar mie mi se strînge stomacul pentru a treia sau a patra oară în seara asta, picioarele puternice şi voinice ale Tamarei, şi-mi aud geamătul, un geamăt de un fel de care am uitat de mult.

Şi deodată pe scenă, în faţa mea, zîmbetul lui de odinioară, fermecător şi entuziast, şi se poate respira niţel, şi parcă se destramă puţin apăsarea care însoţeşte spectacolul de cînd a început, şi eu mă las ispitit şi îi zîmbesc, şi ăsta e un moment bun, un moment strict personal al amîndurora, şi eu îmi aduc aminte cum ţopăia în jurul meu jubilînd şi striga şi rîdea, ca şi cum aerul însuşi l-ar fi gîdilat, şi în ochii lui e acum aceeaşi lumină, o stropitoare mică de lumină e înclinată spre mine, crede în mine, şi parcă totul încă s-ar mai putea repara, chiar şi pentru noi, pentru mine şi pentru el.

Dar şi de data asta zîmbetul s-a şters dintr-odată, ca şi cum omul şi-ar fi tras în grabă zîmbetul de sub picioarele noastre, şi de data asta, mi se pare, mai mult decît orice, de sub picioarele mele, şi iarăşi mă traversează o senzaţie de prefăcătorie profundă, întunecată, o prefăcătorie care se petrece într-un loc la care nu ajung cuvintele.

— Nu-mi vine să cred! răcneşte el deodată: matale, aia mică, aia cu rujul, da, matale, care te fardezi pe întuneric?! Sau machieuza matale suferă de Parkinson? Ia spune-mi, păpuşă, ţi se pare rezonabil ca în timp ce eu mă dau aici de