...A fost apoi povestea „studentului hitlerist“. Într-o zi, am fost chemat de V. în biroul lui de profesor. Acolo se găsea şi un maior de Securitate. Profesorul mi-a spus că era grăbit (cumula diverse funcţii în Universitate, în Partid, era şi deputat) şi mă ruga să rezolv eu ce doreşte tovarăşul maior. L-am poftit pe ofiţer în biroul meu, mi-a expus cazul: era însărcinat cu o anchetă. Un student de la Politehnică avusese un conflict în legătură cu cazarea în căminul studenţesc. Nu i se dăduse satisfacţie, intrase în conflict cu administraţia căminului şi, din vorbă în vorbă, discuţia se aprinsese. Băiatul se enervase şi spusese că sistemul comunist era mai rău decât cel nazist... mai bine Hitler! „Tovarăşe doctor“, mi-a spus maiorul, „noi presupunem că băiatul ăsta e nebun. Dumneavoastră trebuie să ne confirmaţi acest lucru. Dacă nu e bolnav, atunci trebuie să-l arestez“. Am avut impresia clară că se opera asupra mea o presiune; în calitate de medic, eram în dilemă... Am acceptat să-l examinez pe student. Mai precis, mă conformasem unui ordin primit de la şeful meu, Predescu.

Şi a apărut a doua zi un băiat obişnuit, destul de calm, nu prea speriat. Mi-a confirmat lucrurile, chiar aşa se petrecuseră. Am stat de vorbă cu el cam jumătate de oră. Nimic nu părea să indice prezenţa vreunei boli psihice. În ceea ce privea incidentul în cauză, spunea că se enervase şi reacţionase în felul acela. Ceea ce m-a surprins era că nu căuta să se scuze, atitudinea lui era nuanţată şi mai degrabă netemătoare. Aici eram pus în faţa întrebării la care P. răspunsese atât de categoric: cine se opune unui sistem zdrobitor de puternic e un bolnav mintal. Eu însă nu puteam să-l stigmatizez. Cred că ziua aceea a fost o zi importantă în dezvoltarea conştiinţei mele de psihiatru, am simţit că nu puteam să-mi utilizez cunoştinţele pentru a compromite pe cineva, fie şi în scopul de a-l salva.

Am făcut deci un raport în doi peri. Am spus că nu era bolnav, dar că avea „unele particularităţi caracteriale“. (Se vorbea pe atunci în termenii folosiţi de un psihiatru german, K. Leonhard, un clasic întârziat al psihiatriei, despre „personalităţi accentuate“. Era vorba despre persoane normale psihic, dar care manifestau anumite trăsături de caracter amintindu-le pe cele ce se întâlnesc în bolile psihice. Cineva poate fi bănuitor fără să fie paranoic, sumbru fără să fie depresiv etc.) Concluzia mea era totuşi ambiguă, cum ambiguu eram şi eu în acel moment: studentul să se prezinte periodic la control. Reuşeam să evit internarea în spital, să nu implic psihiatria într-un proces politic, dar păstram totuşi o portiţă deschisă, impunând acel control.

Am avut confirmarea că, din punct de vedere pragmatic, aceasta fusese soluţia bună. Tânărul s-a prezentat o dată sau de două ori la control, după care a încetat să mai vină. Ofiţerul s-a declarat mulţumit. Şeful meu V. a considerat că rezolvasem bine afacerea. Dar, aşa cum am început să consider lucrurile la ceva vreme după aceea, era o soluţie în cadrul sistemului. Şi curând nu mai aveam să accept sistemul însuşi, nici soluţiile pe care le propunea.

Însă cazul „studentului hitlerist“ mă mai învăţa ceva: tovarăşii de la Securitate prinseseră obiceiul să scoată castanele din foc cu mâna noastră. Eu lucram la o clinică universitară care nu era un serviciu de medicină legală. Cu ce drept veneau ei să ne bată capul cu o astfel de afacere? Era încă o dovadă a ceea ce presimţeam, şi anume legăturile profunde ale cadrelor superioare psihiatrice (în acest caz, V.) cu organele poliţiei politice. Conexiunile aparente nu erau aceleaşi cu cele ascunse. Ascunse, dar din ce în ce mai evidente.

V. era absolut pe linie când era treaz. Curios, când bea un pahar prea mult (şi asta i se întâmpla nu rar), devenea limbut şi uneori agresiv cu cine nu trebuia. Nu pot să uit un chef organizat la spital cu nu ştiu ce prilej. Se băuse mult. C.C., bufonul-şef al clinicii, era „cuc“. Ca bufon, avea un drept, acela de-a spune lucruri care nu ar fi fost permise unui cetăţean obişnuit. La un moment dat, în hărmălaia generală şi „în fumul de ţigări ca-n nouri“, a început să urle: „Partidul să-mi belească pula...“ şi, aţintindu-şi ochii asupra mea (eram responsabil al grupei sindicale), a adăugat cu acelaşi ton răguşit de om beat: „Şi sindicatul!“.

În seara aceea de orgie, V. s-a îmbătat şi el, ca de obicei. Am fost absolut stupefiat să-l văd şi să-l aud: şi-a aţintit ochii asupra portretului lui Ceauşescu (agăţat de perete, ca în toate locurile oficiale) şi a început să-l înjure, numindu-l nebun: „Un nebun ne conduce“ etc. Atunci am învăţat ceva despre ambiguitatea oamenilor din societatea în care trăiam. Asupra unei lumi de lichele, ca să spun lucrurilor pe nume. Acea seară nu a fost începutul deconstruirii ataşamentului meu faţă de lumea aceea. Avea să se desăvârşească ceva mai târziu.

Dar povestesc scena şi cu un alt scop. V. era un om de încredere când nu era beat. Fiind în tren odată – mergeam în grup la Iaşi, unde se ţinea o sesiune ştiinţifică –, l-am auzit (iar era afumat) lăudându-se cu o afacere despre care eram deja la curent. Chivu Stoica, marele conducător comunist, murise de curând, după toate probabilităţile „sinucis“ de nişte zbiri ceauşişti. El avea o nevastă sau o ţiitoare, nu mai ştiu. Această femeie făcuse scandal la înmormântare şi umbla peste tot strigând că al ei Chivu fusese asasinat din ordinul lui Ceauşescu. În tren, după ce băuse mai mult de un pahar de