În 1849, prinţul Dakkar se întoarse în ţara lui. El se căsători cu o indiană, al cărei suflet nobil sîngera şi el pentru patria lor. Avu doi copii pe care-i iubea nespus de mult. Dar fericirea lui casnică nu putea să-l facă să uite robia Indiilor. El aştepta un prilej şi prilejul se ivi.

Jugul englez apăsa prea greu asupra poporului indian. Prinţul Dakkar se aşeză în fruntea nemulţumiţilor, sădind în sufletele lor toată ura ce clocotea în el împotriva străinilor. Cutreieră nu numai teritoriile libere ale Indiei, dar şi cele supuse direct administraţiei engleze, amintind tuturor de zilele măreţe în care Tippoo-Sahib murise ca un erou la Seringapatam, luptând împotriva englezilor.

În 1857 izbucni marea revoltă a cipailor. Prinţul Dakkar deveni sufletul şi organizatorul răscoalei, punîndu-şi toată priceperea şi bogăţia în slujba cauzei poporului său. El însuşi nu se cruţă: lupta în primele rînduri; îşi primejdui viaţa ca cel mai necunoscut dintre eroii ce se ridicaseră pentru libertatea ţării lor; fu rănit de zece ori, fără să-şi găsească moartea, chiar atunci cînd cei din urmă luptători pentru independenţă cădeau răpuşi de gloanţele englezeşti.

Niciodată puterea britanică nu trecuse printr-o primejdie mai mare; dacă cipaii ar fi fost ajutaţi din afară, aşa cum nădăjduiseră, influenţa şi dominaţia Angliei în Asia ar fi luat sfîrşit.

Numele prinţului Dakkar era vestit. Eroul nu se ascunsese, el luptase în văzul tuturor. Se puse un mare preţ pe capul lui şi, fiindcă nu se găsi nici un trădător care să-l vîndă, răzbunarea căzu asupra tatălui şi mamei sale, asupra soţiei şi copiilor săi, mai înainte ca el să-şi fi dat seama de primejdia ce-i păştea din pricina lui...

Încă o dată dreptatea se prăbuşise. Ca de atîtea ori în istoria omenirii, puterea nesocotise dreptatea. Cipaii fură învinşi şi ţara vechilor rajahi căzu din nou sub jugul englezilor, care deveni şi mai apăsător.

Prinţul Dakkar nu fusese răpus în luptă şi se retrase în munţii provinciei Bundelkung. Rămas singur, fu cuprins de un mare dezgust de omenire. începuse să urască lumea civilizată, care ajunsese să-l îngrozească. Dorea să fugă cît mai departe, pentru totdeauna, aşa că îşi adună resturile averii şi, într-o bună zi, împreună cu douăzeci de tovarăşi, oameni de nădejde, se făcu nevăzut.

Oare unde plecase prinţul Dakkar să caute libertatea pe care n-o găsise în ţinuturile locuite de oameni ? În sînul apelor, în adîncurile mărilor unde nu putea să-l caute nimeni.

Învăţatul luă locul războinicului. Prinţul prefăcu în şantier o insulă pustie din Pacific şi acolo construi, după planurile sale, un submarin. Pentru toate nevoile aparatului său plutitor se sluji de electricitate, a cărei putere uriaşă se pricepu s-o întrebuinţeze, folosind procedee care aveau să fie cunoscute mai tîrziu. Obţinu astfel lumină, căldură şi forţă motrice. Marea, cu comorile sale nesfîrşite, cu miriadele de peşti, cu plantele şi ierburile ei, cu toate bogăţiile ei naturale, cu cetaceele uriaşe ce trăiau în apele ei, la care se adăugau şi comorile ce le pierduseră oamenii, mulţumea pe deplin trebuinţele eroului nostru şi ale echipajului său. Astfel se împlinea cea mai mare dorinţă a prinţului, aceea de a rupe orice legături cu oamenii de pe pămînt. Submarinul fu botezat Nautilus, el însuşi îşi spuse căpitanul Nemo, apoi dispăru sub mări.

Ani de-a rîndul cutreieră oceanele de la un pol la celălalt. Trăind ca un om izgonit de societate, culegea de pe meleaguri nestrăbătute cele mai minunate comori. Milioanele scufundate o dată cu galioanele spaniole în golful Vigo în 1702 îi puseseră la îndeuiînă bogăţii nesecate, pe care le folosea ajutînd popoarele ce luptau pentru independenţa patriei lor{33}. Niciodată însă nu se afla cine trimitea aceste ajutoare.

Nu mai avusese de multă vreme de-a face cu semenii săi, cînd, în noaptea de 6 noiembrie 1866, trei oameni fură zvîrliţi pe bordul submarinului. Erau un profesor francez, servitorul lui şi un pescar canadian. Cei trei oameni fuseseră aruncaţi în mare în timpul ciocnirii dintre „Nautilus” şi vasul american „Abraham Lincoln”, care îl urmărea.

De la profesor află căpitanul Nemo că „Nautilus”, socotit cînd un mamifer uriaş din familia cetaceelor, cînd un submarin condus de piraţi, era urmărit pe toate mările.

Căpitanul Nemo ar fi putut azvîrli în ocean aceşti oameni pe care întîmplarea îi aruncase pe vas, tulburîndu-i misterioasa existenţă, totuşi nu procedă astfel. Se mulţumi să-i ţină prizonieri şi le fu dat să trăiască o minunată călătorie de douăzeci de mii de leghe sub mări.

În ziua de 22 iunie 1867, cei trei oameni, care. nu cunoşteau trecutul căpitanului Nemo, izbutiră să fugă cu o barcă de pe „Nautilus”. Cum în clipa aceea „Nautilus” era tîrît spre coasta Norvegiei, fiind purtat de vîrtejul Maelsirom-ului, căpitanul îşi închipui că fugarii îşi găsiseră moartea în fundul grozavei prăpăstii căscată sub ape. Nu află niciodată că francezul şi cei doi tovarăşi ai lui fuseseră aruncaţi ca prin minune pe ţărm, unde îi adăpostiseră pescarii insulelor Lofoten. Nu ştia nimic nici despre cartea pe care profesorul, întors în Franţa, o publicase, carte în care povestea călătoria ciudată şi aventuroasă a submarinului „Nautilus”! în timpul celor şapte luni petrecute pe vas.

Căpitanul Nemo continuă multă vreme această viaţă, cutreierînd mereu mările. Tovarăşii săi pieriră unul cîte unul şi îşi găsiră loc de veşnică odihnă în cimitirul de corali din fundul Pacificului. „Nautilus” ajunse încetul cu încetul pustiu, şi, în cele din urmă, căpitanul rămase singurul în viaţă dintre toţi cei care se refugiaseră cu el în adîncul oceanului.

Pe atunci, căpitanul Nemo avea şaizeci de ani. Rămas singur, izbuti să aducă submarinul pînă la unul din porturile submarine, unde obişnuia să poposească uneori.

Portul se afla sub insula Lincoln; era chiar acela în care se găsea şi acum vasul „Nautilus”.

De şase ani căpitanul stătea acolo; nu mai călătorea pe mare şi aştepta moartea, clipă în care va porni şi el pe calea tovarăşilor săi. întîmplarea făcu să asiste la prăbuşirea balonului, în care se aflau prizonierii sudiştilor. Îmbrăcat în haine de scafandru, el se plimba sub