La început ar fi dorit să fugă de cei cinci naufragiaţi, dar, datorită acţiunii vulcanice, portul său fusese închis prin ridicarea unui prag de bazalt, aşa că submarinul nu mai putea să treacă prin bolta criptei. O barcă uşoară putea trece, submarinul însă nu mai avea apă destulă pentru a se deplasa.

Astfel stînd lucrurile, căpitanul Nemo rămase pe loc şi, pîndind oamenii ce fuseseră aruncaţi pe o insulă pustie, făcu totul ca să rămînă nevăzut. încetul cu încetul, văzîndu-i cinstiţi, energici, legaţi între ei printr-o frăţească prietenie, încercările lor îi stîrniră interesul. Fără să vrea, pătrunse toate tainele vieţii lor. îmbrăcat în scafandru, căpitanul se strecura cu uşurinţă pînă la puţul interior al Casei de Granit şi, ridicîndu-se pe colţurile stîncii, îi auzea pe pionieri vorbind de trecut, de prezent şi viitor. Şi oamenii aceştia cinstiţi izbutiră să-l împace pe căpitanul Nemo cu omenirea, pe care o reprezentau atît de frumos pe insulă .

Căpitanul Nemo îl salvase pe Cyrus Smith. Tot el îl adusese pe Top la Cămin, îl scosese apoi din apele lacului şi tot el, căpitanul Nemo, aşezase la capul Epavei lada cu preţiosul ei conţinut. Căpitanul dăduse drumul bărcii pe curentul rîului Mercy, aruncase frînghia din înălţimea Casei de Granit, atunci cînd năvăliseră maimuţele, el le dezvăluise prezenţa lui Ayrton pe insula Tabor. El aşezase în fundul canalului torpila care zvîrlise bricul în aer şi tot el il scăpase pe Harbert de la o moarte sigură, aducînd chinina, după cum, tot el lovise ocnaşii cu nişte gloanţe electrice, cunoscute numai de el, gloanţe pe care le folosea în vînătorile submarine. Astfel se explicau atîtea incidente care păreau de neînţeles şi care toate dovedeau mărinimia şi cunoştinţele neobişnuite ale căpitanului.

Acest mare mizantrop ardea totuşi de dorinţa de a ajuta pe alţii. Mai avea de dat cîteva sfaturi bune protejaţilor săi şi, cum simţea că i se apropie sfîrşitul, el îi chemase pe pionieri, după cum am văzut, de la Casa de Granit, folosind firul cu care legase stîna de „Nautilus”. Poate că n-ar fi făcut acest lucru, dacă ar fi ştiut că Cyrus Smith îi cunoştea povestea şi îi ştia numele.

Căpitanul terminase povestea vieţii sale. Cyrus Smith luă cuvîntul; el reaminti toate incidentele care exercitaseră asupra coloniei o influenţă atît de binefăcătoare, şi, în numele tovarăşilor săi şi al lui, aduse mulţumiri binefăcătorului lor.

Dar căpitanul Nemo nu cerea să fie răsplătit pentru binele făcut. Era stăpînit de un singur gînd şi, înainte de a strînge mîna pe care i-o întindea inginerul, spuse:

— Acum, domnule, îmi cunoaşteţi viaţa, vă rog să mă judecaţi.

Vorbind astfel, căpitanul făcea aluzie la un incident grav, la care fuseseră martori cei trei străini aruncaţi pe bordul submarinului său, incident pe care profesorul francez cu siguranţă că îl relatase în cartea sa şi al cărui răsunet desigur că fusese îngrozitor.

Într-adevăr, cu cîteva zile înainte de fuga profesorului şi a celor doi tovarăşi ai săi, „Nautilus”, urmărit de o fregată, în nordul Atlanticului, se repezise ca un berbece asupra acestui vas, scufundîndu-l fără milă.

Cyrus Smith înţelese despre ce este vorba şi nu răspunse nimic.

— Era o fregată engleză, domnule, strigă căpitanul Nemo, redevenind pentru o clipă prinţul Dakkar. O fregată engleză, m-aţi înţeles ? Ea m-a atacat ! Eram încolţit într-un golf îngust şi nu prea adînc !... Trebuia să trec şi... am trecut.

Apoi, cu vocea calmă:

— Eram în dreptul meu, adăugă el. Am făcut peste tot binele pe care l-am putut face şi tot răul pe care eram dator să-l fac. Dreptate nu înseamnă întotdeauna iertare !

Urmară cîteva minute de tăcere, apoi căpitanul Nemo rosti următoarea întrebare:

— Ce părere aveţi despre mine, domnilor ?

Cyrus Smith întinse mîna căpitanului, răspunzînd cu voce gravă:

— Căpitane, aţi greşit crezînd că trecutul poate fi reînviat, şi aţi luptat împotriva istoriei. Greşeala dumneavoastră nu exclude admiraţia, şi numele dumneavoastră poate să înfrunte judecata istoriei.

Căpitanul Nemo suspină adînc ridicînd mîna spre cer.

— Am făcut bine sau am făcut rău ? şopti el, Cyrus Smith răspunse:

— Căpitane, aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni cinstiţi, pe care i-aţi ajutat şi care vă vor plînge de-a pururi !

Harbert se apropie de căpitan, îngenunche şi luîndu-i mîna i-o sărută.

O lacrimă se prelinse din ochii muribundului,

— Fii binecuvîntat, fiul meu !.., şopti el.

CAPITOLUL XVII

Ultimele ceasuri ale căpitanului Nemo. Dorinţele unui muribund. O amintire pentru prietenii săi de o zi. Sicriul căpitanului Nemo. Câteva sfaturi. Momentul suprem. În fundul mărilor.

Era în zori. Nici o rază de lumină nu pătrundea în cripta a cărei intrare era închisă acum de flux. Dar lumina artificială, care izvora în lungi fîşii din pereţii vasului, nu slăbise şi apa continua să strălucească în jurul vasului plutitor.

Copleşit de oboseală, căpitanul Nemo căzu înapoi pe divan. Nu putea fi vorba să-l transporte la Casa de Granit, căci îşi manifestase dorinţa să rămînă în mijlocul minunăţiilor de pe „Nautilus”, să aştepte aci moartea, care nu mai putea să întîrzie.

În timpul unei lungi toropeli, care semăna cu un lung leşin, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett examinară cu grijă bolnavul. Vădit lucru, căpitanul se stingea încetul cu încetul. Acest trup, altădată atît de puternic, nu mai era decît învelişul plăpînd al unui suflet gata să se stingă. Viaţa, cîtă mai era în el, se concentrase acum în inimă şi în creier.

Inginerul şi reporterul se sfătuiră în şoaptă. Cum puteau să-l mai îngrijească pe muribund ? Era oare în puterea lor dacă nu să-l scape, cel puţin să-i prelungească viaţa cu cîteva zile ? El însuşi le spusese că nu exista nici un leac şi că aşteaptă liniştit moartea de care nu se temea.

— Nu putem face nimic, spuse Gédéon Spilett.

— Dar de ce se stinge? întrebă Pencroff.

— Nu ştiu. Se stinge încet, răspunse reporterul.

— Totuşi, spuse marinarul, dacă l-am duce afară, la aer şi la soare, poate că şi-ar reveni ?

— Nu, Pencroff, răspunse inginerul, nu-i nimic de făcut! De altfel, căpitanul Nemo n-ar consimţi să părăsească bordul. De