Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Virgil Pintea era bun de gură și vesel și vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea, fiind un medic priceput și dezinteresat și un român inimos. Găzdui pe Titu la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se culce în birou pe un divan.
După ce Titu se primeni, ieși împreună cu Pintea, care îl prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de făgăduințe și reprezentant al Tribunei Bistriței. Îl primiră cu obișnuita simpatie ocazională. Unii își aduseră aminte de niște versuri ale lui Titu din Familia. Mai ales însă Barbu Luca, un tânăr slăbuț și mititel, el însuși poet și redactor la un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu și se oferi să-i fie călăuză credincioasă și nepărtinitoare.
Mai târziu Titu legă cunoștință și cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă și aproape sărăcăcioasă, pe lângă comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl găsiră între hărți, săbii, tunici și cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în față, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaștri-oțel și pielea bronzată.
— Îți aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrând. Te previn însă că Titu e poet român și deci să nu-i bați capul cu ideile tale renegate, să-l silești să se supere!
Căpitanul zâmbi și strânse englezește mâna lui Titu, zicând politicos:
— Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i și iredentist!... De altfel să nu iei în seamă clevetirile fratelui meu... Sunt român și eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofițer și servitor al Maiestății Sale împăratului. Ca atare, firește, nu pot admite năzuințele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către București și spre România. În mintea mea așa ceva nu se cheamă politică națională, ci trădare de țară...
Vorbea foarte liniștit, având în voce energia omului care, după frământări grele, și-a stabilit o linie de conduită în viață și o apără cu o convingere rece, hotărâtă. Titu îl asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simți îndată într-o inferioritate supărătoare. Obișnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deși izvorau dintr-un sentiment înverșunat, nu le putea strânge într-o ordine de bătaie logică – nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura. Din norocire Virgil cunoștea prea bine ideile fratelui său și le răsturna cu ușurință, doborându-i și acum dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător netemut.
Stătură împreună vreun ceas. La sfârșit, și Titu se întremă și puse căpitanului întrebarea:
— Dumneata adică nu dorești unirea noastră a tuturor?
— O, asta deocamdată e utopie!
— Ce înseamnă la dumneata „deocamdată”?
— Ei, câteva secole să zicem... În orice caz cât timp puterea noastră militară e vie și viguroasă, zvârcolirile iredentiste rămân simple visuri utopiste.
— Dar dacă ar veni un război?
— Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Se știe doar că România e aliata noastră. Deci...
— Alianțele însă nu sunt eterne!
— Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? zâmbi căpitanul. Greșită socoteală. Foarte greșită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!
— Dar dacă totuși n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci dumneata?
— Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aș face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să șovăiesc măcar o clipă în fața unui dușman al împăratului, oricine ar fi dușmanul!
— Frații noștri...
— Aici nu încape frăție. Când fratele ți-e dușman și vrea să-ți răpească ție casa ta și ograda ta ca să și le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca și altui dușman și nici nu-ți mai pasă că ți-a fost cândva frate!
Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Titu și Liviu. El făcuse de mult aceleași întrebări și primise aceleași răspunsuri, deși îi demonstrase șubrezenia temeliei lor. Dar, fiindcă știa că pe căpitan îl sâcâie și-l tulbură totdeauna asemenea discuție, Virgil era bucuros că Titu îl încolțește.
— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoți la capăt cu dânsul! strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că Titu se posomorăște. E renegat de tot... E pierdut pentru noi... Are să se schimbe însă când îl vom face general în România Mare.
Liviu Pintea zâmbi disprețuitor:
— Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva...
— Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil râzând.
— Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc și eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc românește atât de bine cât aș dori, fiindcă am stat numai între străini și n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărți românești. În general însă mă interesează romanele și nu pot suferi poeziile...
— Atunci tocmai ai nimerit-o! strigă medicul. Căci Titu scrie