Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
— Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc...
Deși convorbirea fusese ținută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuși Titu ieși plouat din locuința căpitanului Liviu Pintea. Argumentele ofițerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste și-i întețeau în creieri întrebarea înfricoșătoare: dar dac-o fi având căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme să se zbuciume și-i zise serios:
— Văzuși câte baliverne sălășluiesc într-un spirit strâmt de militar?... Primejdia asta ne amenință însă pe toți, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!
Sibiul avea o înfățișare de sărbătoare. Străzile gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoți, învățători cu nelipsita umbrelă subsuoară, profesori, avocați, țărani... Cu tot caracterul său german, orașul părea azi o reședință românească. În marea de români, străinii dispăruseră.
„Parcă miile de robi muncitori și harnici ar fi pus stăpânire pe cuiburile trântorilor!” se gândea Titu reînsuflețit la vederea furnicarului de români.
Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoștință. Titu ședea la masa reprezentanților presei, pe când Virgil Pintea, ca unul din fruntașii Astrei, trecuse aproape de bătrânul președinte. Între gazetarii gălăgioși, Titu se simțea străin. Toți se cunoșteau, își povesteau pățaniile naționale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputații români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori... O lume nouă își deschidea tainele în fața tânărului reprezentant al Tribunei Bistriței. Și lumea aceasta îl zăpăcea și-i răcea speranțele. În toate vorbele ce le auzea mișunau preocupările mărunte, personale, interesate. Niciunul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încântat de sine însuși și îngrijorat veșnic să se ridice deasupra celorlalți cu orice preț... Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul și alerga mereu să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial”, ba cu „magnificența sa Cutare” și, de câte ori se întorcea la locul său, șoptea în treacăt lui Titu:
— E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poți trăi!
Pe la sfârșitul banchetului, după multele discursuri umflate, Titu își simți inima atât de mâncată de amărăciune, că-i venea să plângă cu hohot.
„Pretutindeni egoismul, o, Doamne!” își zicea privind cu ochii rătăciți la fețele roșite de băutură, cu râsuri prefăcute pe buzele umede.
— Titule, Titule! îl deșteptă deodată glasul lui Virgil de la spate. Ia vino încoace!... Ce-i cu dumneata, poete? Ce ești așa de trist când toată lumea e veselă?
De-abia acasă își dezvălui nedumerirea, cu lacrimi în ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele întâia oară când a pășit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe gânduri, dând din cap înțelegător.
— Toți am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viața așa e, dragul meu. Viața e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-și poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieții, numai acela nu va pierde încrederea niciodată... Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile... Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunți, sunt oameni care totdeauna își caută rosturile lor. Privește departe și atunci ai să vezi cum se va schimba panorama... Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferințele și procesele-verbale în care fiecare caută să-și arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt nimicuri... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Și atunci vei simți în toate manifestările acestea, bune, rele, înălțătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simți bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască și care se luptă crâncen ca să poată trăi... Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie cum beau și mănâncă soldații în vremea războiului prelung? Istoria nu va ști decât: am biruit sau am fost biruiți... Ș-apoi iarăși, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Dușmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin școala lui, prin arta lui, prin banii și prin munca lui... Noi trebuie să dăm din mâini ca barem să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menținem la suprafață, am izbutit. Ținta este să nu pătrundă dușmanul în cetatea noastră. Ei, și ținta aceasta, cu toate mărunțișurile omenești care pe dumneata te întristează, e câștigată. Asta-i mândria noastră. Și trebuie să fie și mândria dumitale și a oricui i-e drag aievea neamul!
Trei zile cât ținură serbările, Titu luă parte la toate ședințele, conferințele și banchetele festive, liniștit, mulțumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însuflețirea însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care încheia solemnitățile... Toate doamnele erau în costume naționale din toate ținuturile, oferind un spectacol impresionant. Și, spre miezul nopții, toate domnițele acestea frumoase ca zânele și gingașe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat țărănește, îl cânta din fluier în mijlocul lor... Hora aceasta i se păru lui Titu un simbol al întregii vieți ardelenești, legătura între mulțimea cea mare, umilă și ostenită, și conducătorii ei, ieșiți tot din sânul ei și neuitându-și obârșia.
— Trăiască românii! izbucni deodată Titu nemaiputându-și stăpâni emoția.
Strigătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:
— Trăiască românii!... Trăiască doamnele române!... Neamul românesc!
Polițaiul orașului interveni discret pe lângă bătrânul președinte al asociației să potolească entuziasmul primejdios. Glasul președintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor.
În aceeași