noapte Titu vru să-și scrie articolul pentru Tribuna Bistriței, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în birou la Virgil să-și împărtășească impresiile.

— Ce minunată-i viața românească! zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mai puternic... Nu poate să existe!

În culmea însuflețirii își aduse deodată aminte că mâine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar își zise cu hotărâre: „Nu mai plec nicăieri! Rămân aici!... Ar fi o trădare să plec de-aici!... Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca oriunde!”

Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfârșit să se facă folositor norodului.

A doua zi se deșteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:

— Sus! Sus, leneșule!... E ora zece și trenul n-are să te aștepte pe dumneata, stimate poete, să-ți mistui în somn impresiile naționale!... Haidem, să nu întârziem de la poliție, unde trebuie să scoatem biletul de trecere a frontierei, altfel rămâi aici...

— Cum să rămân aici? sări Titu, biruindu-și deodată oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute!... S-ar putea să mai rămân aici, odată ce am pornit la drum?... Dincolo e fericirea cea adevărată... Acolo trebuie să fie!

7

George turba... Dintru-ntâi îi venise să se năpustească la Florica și s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie și din noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma umblă să-l și necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion e capul tuturor relelor și că deci cu dânsul trebuie să se răfuiască... Al Glanetașului i-a făcut destul rău, numai rău, și fără nici o pricină...

Toată ziua de sâmbătă își ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Și, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la cârciumă unde l-a și întâlnit. Vorbiră mai prietenos ca altă dată și George îi spuse că mâine se va duce la pădure, și spunându-i îl privi atât de senin încât văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:

— Da’ când vrei să pornești, George?

Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsator, avea o tremurare ușoară de mulțumire pe care George o simți foarte bine. Răspunse liniștit:

— Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare.

Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă și iar întâlni pe Ion, și iar aduse vorba că diseară trebuie să plece la pădure. Ion era amețit puțin de rachiu și chiuia și horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion îi ură drum bun și mai ceru o sticlă de băutură, să-și astâmpere focul.

Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Își vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă și ea însăși agăță traista de loitră. Când începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliță, în fața casei. George înjugase boii și-l aștepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ție de urât pe drum. Când își făcură cruce să pornească, sluga strigă:

— Da topor nu-ți iei, bade George?

George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car și alergă în tindă. Savista, care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetașu, bâigui plângător:

— Nu duce, bade... Stai aci...

— Să nu pățești ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.

— Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.

— N-ai nicio grijă, că doar mă cunoști și mă știi! răspunse femeia liniștită.

Carele se urniră. Întunericul le înghiți curând, lăsând în urmă numai scârțâitul roților, din ce în ce mai molcom.

Pe bolta vânătă stelele se aprindeau pe rând ca niște luminițe fricoase. Peste sat se cobora o ceață plăpândă, alburie, care parcă subția bezna și o răcorea.

George tremura în car ca și când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinții. Ieșiseră din sat și suiau pe coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca tâlharii la pândă... Două zile plănuise dânsul ce-o să spună tatălui său când va sosi clipa, și acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac și vedea mereu pe Ion cum se furișează în ogradă, cum se așază în pat lângă Florica... Apoi deodată gemu:

— Parcă nu mi-e bine... Mă întorc...

O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înțelese nimic. Vru totuși să răspundă „bine, bine”, și n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin șanțuri, peste haturi. Îi era cald de se năbușea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână și-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă prea târziu.

Sări gardul porumbiștii din dosul casei, ieși în grădinița din față și de-aci în ogradă.