— Se poate! răspunse marinarul, dar eu prefer să înfrunt o furtună zdravănă cu un vas bine echipat. O corabie e făcută să plutească pe apă şi nu să meargă pe sub apă.

— Dragii mei, îi împacă inginerul, este de prisos, cel puţin în ceea ce priveşte vasul „Nautilus”, să discutăm chestiunea navelor submarine. Vasul „Nautilus” nu este al nostru şi nu avem dreptul să dispunem de el. De altminteri, în nici un caz nu ar servi la nimic. Afară de faptul că nu poate să iasă din peştera a cărei intrare e închisă de un perete din stînci de bazalt, căpitanul Nemo doreşte ca după moartea sa să se scufunde împreună cu vasul. Aceasta este dorinţa lui şi noi trebuie s-o respectăm.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi mai vorbiră cîtva timp, apoi coborîră în interiorul vasului. După ce mîncară, se întoarseră în salon.

Căpitanul Nemo ieşise din toropeala care-l copleşise şi ochii săi îşi regăsiseră strălucirea de altădată. Un zîmbet îi flutură pe buze.

Pionierii se apropiară de el.

— Domnilor, le spuse căpitanul, sînteţi nişte oameni curajoşi, cinstiţi şi buni. V-aţi devotat cu totul operei comune. V-am observat adesea. V-am iubit şi vă iubesc !... Daţi-mi mîna, domnule Smith .

Cyrus Smith întinse mîna căpitanului, care i-o strînse călduros.

— Ce bine-mi face ! şopti el. Apoi urmă:

— Dar am vorbit destul despre mine ! Trebuie acum să vă vorbesc despre dumneavoastră şi despre insula Lincoln, pe care v-aţi adăpostit... Aveţi de gînd s-o părăsiţi ?

— Da, căpitane, dar ne vom reîntoarce! răspunse cu vioiciune Pencroff.

— Să vă întoarceţi ?... Se pare, Pencroff, răspunse căpitanul zîmbind, că iubeşti mult această insulă. De altfel, ea s-a transformat datorită vouă şi vă aparţine de drept.

— Aveţi vreo ultimă dorinţă de transmis ? întrebă inginerul. Vreo amintire de predat prietenilor pe care i-aţi lăsat în munţii Indiilor ?

— Nu, domnule Smith, nu mai am prieteni ! Sînt ultimul din neamul meu... sînt mort de mult pentru toţi acei pe care i-am cunoscut... Dar să revenim la dumneavoastră. Singurătatea, izolarea sînt lucruri triste, ele sapă puterile omeneşti... Mă sting fiindcă am crezut că omul poate trăi singur !... Trebuie să faceţi totul, ca să părăsiţi insula Lincoln şi să revedeţi ţara unde v-aţi născut. Ştiu că nemernicii au distrus corabia pe care aţi făcut-o...

— Construim alta, spuse Gédéon Spilett, un vas destul de mare, ca să ne transporte pînă în ţinuturile cele mai apropiate; dar ne vom întoarce cu siguranţă ! Prea multe amintiri ne leagă de aceste ţărmuri, ca să le uităm vreodată !

— Aici l-am cunoscut pe căpitanul Nemo, spuse Cyrus Smith.

— Numai aici vom regăsi amintirea dumneavoastră neştirbită ! adăugă Harbert.

— Şi eu aici îmi voi dormi somnul de, veci dacă... răspunse căpitanul. Şovăi o clipă şi în loc să-şi termine fraza, se mulţumi să spună: Domnule Smith, aş vrea să vă vorbesc numai dumneavoastră !

Tovarăşii inginerului, respectînd dorinţa muribundului, părăsiră încăperea.

Cyrus Smith rămase numai cîteva minute singur cu căpitanul Nemo; îşi chemă apoi prietenii îndărăt, dar nu le spuse nimic din cele destăinuite de muribund.

Gédéon Spilett observă bolnavul cu multă atenţie. Se vedea că acesta nu mai era susţinut decît de energia lui morală, care curînd nu va mai putea să lupte cu slăbiciunea fizică.

Ziua luă sfîrşit, fără ca să se ivească vreo schimbare. Pionierii nu părăsiră nici o clipă submarinul. Se înnoptase, lucru care' nu se observa în criptă.

Căpitanul Nemo nu suferea, dar se stingea. Chipul său măreţ şi palid era liniştit. Pe buze îi fluturau cîteodată cuvinte neînţelese, care aminteau diferite întîmplări din viaţa lui ciudată. Se vedea că viaţa părăsea încetul cu încetul trupul ale cărui extremităţi începeau să se răcească.

O dată sau de două ori, el se mai adresă pionierilor aşezaţi lîngă el, zîmbindu-le cu acel ultim zîmbet, ce mai dăinuieşte şi după moarte.

În sfîrşit, puţin după miezul nopţii, căpitanul Nemo făcu o ultimă mişcare, izbutind să-şi încrucişeze braţele pe piept, ca şi cînd ar fi dorit să moară astfel aşezat.

Pe la ora unu dimineaţa, ultima licărire de viaţă i se refugiase în privire. în ochii din care altădată ţîşniseră flăcări, luci o ultimă scînteie. Apoi îşi dădu sufletul.

Aplecîndu-se, Cyrus Smith închise ochii aceluia care fusese prinţul Dakkar şi care acum nu mai era nici căpitanul Nemo.

Harbert şi Pencroff plîngeau. Ayrton îşi ştergea pe furiş ochii. Nab, împietrit, îngenunchease lîngă reporter.

Cyrus Smith, întinzînd mîna peste capul mortului, şopti:

— Odihneşte-te în pace !, zise el şi, întorcându-se către prietenii săi, adăugă:

— Să ne rugăm pentru cel pe care l-am pierdut!

..........................................................

Peste cîteva ore, pionierii îndepliniră ultimele dorinţeale căpitanului, ţinîndu-şi astfel făgăduiala dată.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră vasul Nautilus, luînd cu ei singura amintire lăsată de binefăcătorul lor, caseta cu comori.

Minunatul salon, scăldat în lumină, fu închis cu grijă. Uşa de fier a turelei fu înşurubată în aşa fel, încît nici o picătură de apă să nu pătrundă în interiorul submarinului.

Apoi pionierii coborîră în barca legată de vas şi o traseră spre pupa. Acolo, la nivelul apelor, se aflau două robinete mari, care erau în directă legătură cu rezervorul ce determina scufundarea submarinului.

Ei deschiseră robinetele, rezervorul se umplu şi submarinul Nautilus, scufundîndu-se încetul cu încetul, dispăru în adîncuri.

Pionierii îl urmăriră cu privirea. Lumina sa puternică se zărea prin apa străvezie, în timp ce cripta se întuneca treptat. Apoi, uriaşa revărsare de raze electrice se şterse şi, în curînd, vasul „Nautilus”, sicriul căpitanului Nemo, atinse fundul mării.

CAPITOLUL XVIII

Gînduri. Lucrările de construcţie sînt reluate. 1 ianuarie 1869. Flăcări în creştetul vulcanului. Primele simptome ale erupţiei. Ayrton şi Cyrus Smith la stînă. Explorarea criptei Dakkar. Ce-i spusese căpitanul Nemo inginerului ?

În zorii zilei, pionierii se îndreptară spre intrarea peşterii, căreia îi dăduseră numele de cripta Dakkar, în amintirea căpitanului Nemo. Marea se retrăsese, îngăduindu-le să se strecoare cu uşurinţă sub boltă.

Barca de tablă rămase acolo, la adăpost de valuri. Mai prevăzători ca de obicei, Pencroff, Nab şi Ayrton o traseră pe mica fîşie de nisip, care mărginea una din