Furtuna încetase. Ultimele bubuituri de tunet se pierdeau spre apus. Nu mai ploua, dar cerul era încă înnorat. Luna octombrie, începutul primăverii australe, nu se anunţa frumoasă şi, din pricina vîntului schimbător, nu se putea conta pe o vreme stabilă.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră cripta Dakkar, îndreptîndu-se spre stînă. De-a lungul drumului, Naib şi Harbert ridicară firul întins de căpitan între stînă şi peşteră, ca să-l folosească mai tîrziu.

Pionierii vorbiră puţin pe drum. Cele trăite în timpul nopţii îi mişcase profund. Necunoscutul care îi ocrotise atît de mult, omul din care închipuirea lor făcuse un geniu, căpitanul Nemo, nu mai era. Dispăruse împreună cu vasul său în adîncuri. Fiecăruia i se părea că este mai singur ca înainte. Se obişnuiseră să se bizuie pe această intervenţie atotputernică, ce Ie va lipsi de acum înainte, şi atît Gédéon Spilett, cît şi Cyrus Smith erau stăpîniţi de aceleaşi gînduri. Aşa încît, tot drumul păstrară cu toţii tăcerea.

Pe la ora nouă dimineaţă, pionierii se întoarseră la Casa de Granit.

Ei hotărîră să se ocupe cît mai serios de construirea vasului căruia Cyrus Smith îi consacră tot timpul şi toată grija sa. Nu ştiau ce. le pregăteşte viitorul. Se cerea ca pionierii să aibă la îndemînă o corabie, cu care să poată înfrunta chiar vremea rea, şi cu care, la nevoie, să poată străbate un drum mai lung. Chiar dacă după terminarea lucrărilor de construcţie, pionierii nu s-ar fi putut hotărî să părăsească insula, pornind spre unul din arhipelagurile Polineziei sau spre coastele Noii Zeelande, trebuiau însă neapărat să întreprindă călătoria pe insula Tabor, pentru a depune acolo un document, care să arate unde se afla Ayrton. Era o precauţie foarte nimerită, presupunând că se întoarce yachtul scoţian.

Lucrările fură reluate. Cyrus Smith, Pencroff şi Ayrton, cărora Nab, Gédéon Spilett şi Harbert le ajutau ori de cîte ori nu aveau treburi mai importante, munceau neobosiţi. Corabia trebuia să fie gata peste cinci luni, adică la începutul lui martie, pentru ca vizita la insula Tabor să se facă înaintea furtunilor din timpul echinoxului. De aceea, dulgherii nu pierdeau o clipă. Le trebuiau doar corpul vasului, căci tot restul echipamentului îl aveau de la bricul Speedy.

Sfîrşitul anului 1868 se scurse cu aceste lucrări importante. După două luni şi jumătate de muncă se vădi cît de bune erau planurile lui Cyrus Smith. Pencroff muncea de zor şi nu se sfia să bombăne cînd cineva lăsa uneltele dulgherului, luînd puşca vînătorului. Dar rezervele Casei de Granit trebuiau reînoite, căci iarna se apropia. Totuşi marinarul era nemulţumit cînd vreunul din muncitori lipsea de pe şantier. În zilele acelea de zor el muncea cît şase.

Toată vara fu ploioasă. După cîteva zile de călduri mari, atmosfera încărcată cu electricitate dezlănţuia de fiecare dată furtuni violente, care deplasau straturile superioare de aer. Puţine erau răstimpurile în care nu se auzea zgomotul surd şi îndepărtat al tunetului. Era un. huruit continuu, aşa cum se aude în regiunile ecuatoriale ale globului.

În ziua de 1 ianuarie 1869 izbucni o furtună de o violentă nemaivăzută şi trăsnetul căzu de mai multe ori pe insulă, doborînd şi lovind cîţiva copaci mari. Să fi avut oare vreo legătură furtuna cu fenomenele ce se petreceau în măruntaiele globului ? Cyrus Smith avea toate motivele să creadă acest lucru, căci furtunile erau întovărăşite de simptomele vulcanului, care reintrase în acţiune.

În ziua de 3 ianuarie, Harbert, care se urcase în zorii zilei pe platoul Grande-Vue pentru a înşeua unul din onaggaşi, zări nori groşi de fum în creştetul conului, îşi chemă îndată tovarăşii.

— Ei, strigă Pencroff, de data asta. nu mai sînt aburi ! Mi se pare că uriaşul nu se mai mulţumeşte să răsufle, văd că vrea să şi fumeze !

Această metaforă întrebuinţată de marinar zugrăvea întocmai schimbarea petrecută la gura vulcanului. De vreo trei luni, din crater ieşeau nişte aburi mai mult sau mai puţin groşi; ei proveneau din fierberea lăuntrică a substanţelor minerale. Dar acuma, în locul aburilor, se ridica un fum gros, o adevărată coloană cenuşie largă la bază de vreo trei sute de picioare, şi care se deschidea ca o ciupercă uriaşă, la înălţimea de şapte, pînă la opt sute de picioare deasupra creştetului muntelui.

— S-a aprins coşul, spuse Gédéon Spilett.

— Şi nu-l vom putea stinge! răspunse Harbert.

— Ar trebui să existe hornuri şi pentru vulcani, observă Nab cu seriozitate.

— Bine, Nab, strigă Pencroff, te pomeneşti că ţi-ar conveni să stingi un asemenea horn ?

Şi marinarul rîse cu hohote.

Cyrus Smith observa cu atenţie fumul gros care se ridica deasupra muntelui Franklin şi din cînd în cînd trăgea cu urechea, ca şi cînd ar fi vrut să prindă vreo bubuitură depărtată. Apoi, întorcîndu-se spre tovarăşii săi, de care se depărtase puţin, le spuse:

— Dragii mei, nu trebuie să ascundem adevărul. S-a petrecut o mare schimbare. Materiile vulcanice nu mai sînt în stare de fierbere, acum ele s-au aprins şi sîntem fără îndoială ameninţaţi de o erupţie !

— Bine, domnule Smith ! Să vedem erupţia, strigă Pencroff, şi dacă este frumoasă, vom aplauda ! Nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea tare !

— Nu, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, căci fostul drum al lavelor rămîne deschis şi, mulţumită aşezării sale, craterul s-a revărsat întotdeauna spre nord. Şi totuşi...

— Şi totuşi, deoarece nu avem nici un folos de pe urma unei erupţii, ar fi mai bine să nu aibă loc, spuse reporterul.

— Cine ştie ! răspunse marinarul. Poate că vulcanul conţine vreo substanţă folositoare şi preţioasă, pe care va binevoi s-o scuipe şi pe care o vom folosi.

Cyrus Smith clătină din cap, ca unul care nu se aştepta la nimic bun de pe urma unui fenomen atît de năvalnic. El nu privea lucrurile în felul lui Pencroff. Deşi lava, în urma orientării craterului, nu ameninţa direct părţile împădurite şi cultivate ale insulei, se puteau totuşi ivi alte încurcături. Într-adevăr, erupţiile pot fi însoţite şi de cutremure; o insulă de felul insulei Lincoln, alcătuită din roci atît de diferite, bazalt într-o parte, granit într-alta, lavă la nord, nisipuri mişcătoare la sud, substanţe care nu erau