bine închegate între ele, risca să fie fărâmiţată. Prin urmare, deşi scurgerea materiilor vulcanice nu constituia prin ea însăşi un pericol serios, orice mişcare la temelia insulei putea să aibă însă urmări foarte grave.

— Mi se pare, spuse Ayrton, care îşi lipise ure. chea de pămînt, mi se pare că aud un huruit, ea acelai pe care îl face o căruţă încărcată cu bare de fier.

Pionierii ascultară cu multă atenţie şi se încredinţară că Ayrton avea dreptate. Huruitul era însoţit de nişte mugete subterane, care se stingeau şi reînviau, ca şi cînd un vînt puternic ar fi suflat în adîncul pămîntului. Dar nu se auzea nici o detunătură propriuzisă. Se putea crede că aburii şi fumul îşi croiseră drum prin coşul central şi că supapa fiind destul de largă, nici o explozie nu era de temut.

— Ei, spuse Pencroff, n-aveţi de gînd să vă întoarceţi la lucru ? Muntele Franklin n-are decît să fumeze, să plîngă, să geamă, să scuipe foc şi flăcări cît i-o place, dar ăsta nu-i un motiv să stăm degeaba ! Haideţi, Ayrton, Nab, Harbert, domnule Cyrus şi dumneavoastră, domnule Spilett, azi toată lumea trebuie să se ţină de lucru. Peste două luni vreau ca noul „Bonadventure" - căci îi vom da acelaşi nume - să plutească pe apele portului Balonului ! N-avem nici o clipă de pierdut !

Pionierii, pe care Pencroff îi chema la lucru, coborîră cu toţii pe şantierul de construcţie şi-şi văzură de treabă.

În timpul zilei de 3 ianuarie munciră cu rîvnă, fără să se preocupe de vulcan, pe care nu-l puteau zări de pe plaja Casei de Granit. Dar, de vreo două ori, o umbră mare acoperi soarele, care-şi urma drumul lui zilnic pe un cer cît se poate de senin, indicînd astfel că un nor gros de fum trecea între discul lui şi insulă. Vîntul, suflînd din larg, căra aburii spre apus. Cyrus Smith şi Gédéon Spilett observară aceste întunecări trecătoare şi vorbiră între ei de fenomenul vulcanic, care era tot mai puternic, dar lucrul nu fu întrerupt. Interesul lor, mai mult ca oricînd, era ca vasul să fie construit cît mai repede. Cine ştie dacă această corabie nu va deveni într-o bună zi singurul lor adăpost ?

Seara, după cină, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert se urcară pe platoul Grande-Vue. Se întunecase de-a binelea, şi, mulţumită întunericului, aveau să poată constata dacă se zăreau şi flăcări sau materii incandescente printre aburii şi fumul care ţîşneau pe gura craterului.

— Craterul este în flăcări ! strigă Harbert, care, mai-sprinten decît tovarăşii săi, pusese cel dintîi piciorul pe platou.

Muntele Franklin, care se afla la o depărtare de şase mile, apăru ca o torţă uriaşă, în creştetul căreia pîlpîiau cîteva flăcări fumegînde. Ele erau amestecate cu atîta fum, atîta zgură şi atîta cenuşă, încît strălucirea lor, foarte slabă, nu reieşea prea mult din întunericul nopţii. Doar un fel de licărire roşcată se răspîndise pe întreaga insulă; vîrtejuri uriaşe de fum întunecau înălţimile cerului, printre care străluceau cîteva stele.

— Merge repede ! spuse inginerul.

— Nici nu e de mirare, răspunse reporterul. Vulcanul s-a trezit cam de mult timp. Îţi aduci aminte, Cyrus, că primii aburi au apărut pe vremea cînd am cercetat bolţile muntelui, în căutarea ascunzişului căpitanului Nemo ? Dacă nu mă înşel, asta s-a întâmplat la 15 octombrie.

— Da ! răspunse Harbert. Şi de atunci au trecut două luni şi jumătate !

— Focurile subterane mocnesc de zece săptămâni, urmă Gédéon Spilett, aşa că nu mă mir că sînt acum atît de violente !

— Nu ţi se pare că freamătă pământul ? întrebă Cyrus Smith.

— Ba da, răspunse Gédéon Spilett, dar de la asta şi pînă la un cutremur de pămînt...

— Nu spun că sîntem ameninţaţi de un cutremur, zise Cyrus Smith. Nu ! Aceste vibraţiuni sînt datorite efervescenţei focului interior. Scoarţa pămîntului nu este decît peretele unui cazan, şi peretele unui cazan vibrează ca o placă sonoră sub apăsarea gazelor. Este tocmai ceea ce se petrece şi aci în clipa de faţă.

— Ia uitaţi-vă ce limbi de foc minunate! strigă Harbert.

În clipa aceea ţîşni din crater un adevărat foc de artificii, a cărui strălucire nu fusese întunecată de aburi. mii de scîntei luminoase şi de puncte strălucitoare zburau în toate părţile. Unele spărgeau bolta de fum, lăsînd după ele o dîră de praf incandescent. Această desfăşurare fu întovărăşită de pocnituri succesive, care semănau cu ţăcănitul unei mitraliere.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert, după ce stătură o oră pe platoul Grande-Vue, se întoarseră la Casa de Granit. Inginerul era gînditor, preocupat chiar, în aşa măsură, încît reporterul se crezu îndreptăţit să-l întrebe dacă se Veni ea de vreun pericol apropiat, ce s-ar datora erupţiei.

— Da şi nu ! răspunse Cyrus Smith.

— Totuşi, urmă reporterul, cea mai mare nenorocire care ar putea să ne lovească ar fi un cutremur de pămînt, care să răscolească întreaga insulă. Cred însă că nu ne ameninţă acest pericol, de vreme ce aburii şi lava au găsit drum liber şi s-au scurs în afară.

— Da, răspunse Cyrus Smith, nici mie nu mi-e frică de un cutremur de pămînt obişnuit, provocat de expansiunea gazelor subterane. Dar sînt alte cauze, care pot pricinui mari catastrofe.

— Care anume, dragă Cyrus ?

— Nu prea ştiu... trebuie să văd... să vizitez muntele... peste cîteva zile vom fi lămuriţi.

Gédéon Spilett nu mai întrebă nimic şi, curînd, cu toate detunăturile vulcanului, care se întăreau mereu şi erau repetate de ecou, locuitorii Casei de Granit se scufundară într-un somn adînc.

Mai trecură trei zile: 4, 5 şi 6 ianuarie. Lucrau mereu la construcţia vasului, şi inginerul îi zorea cît putea, fără să dea nici o explicaţie. Muntele Franklin purta în creştet un nor întunecat, urît la înfăţişare; o dată cu flăcările, vulcanul arunca şi bucăţi de stînci incandescente, care cădeau înapoi în crater. Pencroff, care căuta să vadă mai puţin sumbru fenomenul ce se desfăşura înaintea ochilor săi, zise rîzînd:

— Ia te uită! Uriaşul se joacă cu mingea! Jonglează !

Într-adevăr, pietrele cădeau înapoi şi se părea că lava ridicată de presiunea lăuntrică, nu ajunsese încă la orificiul