Dar, oricît de grabnice erau lucrările de construcţie ale vasului, pionierii erau nevoiţi să vadă şi de celelalte treburi, care-i chemau în diferite colţuri ale insulei, înainte de toate trebuiau să meargă la stînă, unde se afla turma de mufloni şi de capre, pentru a le reînnoi provizia de furaj. Hotărîră deci ca Ayrton să se ducă acolo în ziua de 7 ianuarie, şi fiindcă el putea să se ocupe singur de treburile de la stînă, pionierii se mirară cu toţii cînd îl auziră pe inginer spunîndu-i lui Ayrton:

— Dacă te duci mîine la stînă, am să te întovărăşesc.

— Ei ! Domnule Cyrus ! strigă marinarul... Zilele noastre de lucru sînt numărate şi dacă plecaţi şi dumneavoastră vom avea patru braţe mai puţin !

— Lipsim doar o zi, răspunse Cyrus Smith, dar trebuie să mă duc la stînă... trebuie să-mi dau seama cum stăm cu erupţia.

— Erupţia ! Erupţia ! răspunse Pencroff nemulţumit. Mare lucru şi cu erupţia asta ! Ce-mi pasă mie de erupţie ?

Cu toată împotrivirea marinarului, explorarea dorită de inginer fu hotărîtă pentru a doua zi. Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească pe Cyrus Smith, dar se feri să-l supere pe Pencroff prin lipsa sa.

A doua zi, în zori, Cyrus Srnith şi Ayrton se urcară în căruţa la care înhămaseră cei doi onaggaşi şi se îndreptară în mare grabă spre stînă.

Deasupra pădurii treceau nori groşi, mereu reînoiţi de funinginea ce ieşea o dată cu fumul din craterul muntelui Franklin. Norii aceştia, care se rostogoleau greoi prin văzduh, erau compuşi din tot felul de substanţe. Singur, fumul vulcanului nu putea să-i facă atît de deşi şi de greoi. În mijlocul acestor vălătuci pluteau în suspensie zgură pulverizată şi o cenuşă foarte fină, atît de fină, încît se putea menţine în aer luni de zile.

Dar, de cele mai multe ori, praful acesta cade la pămînt, lucru care se întîmplă şi de data aceasta. îndată după sosirea lui Cyrus Smith şi a lui Ayrton la stînă, se lăsă un fel de ninsoare negricioasă, semănînd cu un praf de puşcă fin, care schimbă pe loc înfăţişarea solului. Copacii şi pajiştile se acoperiră cu un strat de pulbere destul de gros. Din fericire, vîntul sufla de la nord-est, alungind cea mai mare parte a norilor deasupra mării.

— Ciudat fenomen, domnule Smith ! spuse Ayrton.

— E destul de grav, răspunse inginerul. Această piatră pulverizată, acest praf de origină minerală.dovedesc tulburări mari în păturile inferioare ale vulcanului.

— Şi ce e de făcut ?

— Nimic. Doar să ne dăm seama cît de înaintată este erupţia. Dumneata, Ayrton, ocupă-te de stînă. în timpul acesta, eu voi urca pînă la izvoarele Pîrîului Roşu şi voi examina povîrnişul de nord al muntelui. Apoi...

— Apoi... domnule Smith ?

— Apoi vom vizita cripta Dakkar... Vreau să văd... în sfîrşit, am să mă întorc să te iau peste două ore.

Ayrton pătrunse în curtea stînei, şi, în aşteptarea inginerului, văzu ,de mufloni şi de capre. Animalele păreau oarecum neliniştite din pricina primelor simptome ale erupţiei.

Cyrus Smith o luă pe creasta de răsărit a muntelui, ocoli Pîrîul Roşu şi ajunse la locul unde, împreună cu tovarăşii săi, descoperise izvorul sulfuros, în timpul primei lor cercetări.

Lucrurile se schimbaseră mult. În loc de o singură coloană de fum, acum ţîşneau din pămînt treisprezece coloane, ce păreau împinse cu violenţă de un piston. Se vedea limpede că, în locul acela, scoarţa pămîntului era supusă unei presiuni înspăimîntătoare. Atmosfera era saturată de gaze sulfuroase, de hidrogen sulfurat, de acid carbonic, amestecate cu aburi de apă. Inginerul simţi cum tresăreau blocurile de lavă pietrificate de odinioară, risipite prin acele locuri, dar nu văzu nici o urmă de lavă proaspătă.

Privind coasta de nord a muntelui Franklin, constată acelaşi lucru.

Vîrtejuri de fum şi de flăcări zvîcneau din crater; o adevărată grindină de zgură cădea la pămînt; dar nici o scurgere de lavă nu-şi făcuse loc prin gura craterului, fapt care dovedea că nivelul materiilor vulcanice nu atinsese încă orificiul superior al coşului central.

„Tare aş dori să se fi întîmplat ! gîndi Cyrus Smith. Aş avea cel puţin siguranţa că lava şi-a luat drumul său obişnuit. Cine ştie dacă ea nu se va revărsa printr-o deschizătură nouă ? Dar nu în asta constă primejdia ! Căpitanul Nemo a ştiut ce spune ! Nu ! Primejdia nu este aci !”

Cyrus Smith înainta pînă la şoseaua imensă, a cărei prelungire încadra golful îngust al Rechinului. Putu deci să cerceteze cu grijă dîrele de lavă din această regiune. Nu încăpea îndoială că ultima erupţie avusese loc de foarte mult timp.

Se întoarse, trăgînd cu urechea la bubuiturile subterane, care huruiau ca un tunet neîntrerupt şi printre care se deosebeau detunături puternice. La ora nouă, era înapoi la stînă.

Ayrton îl aştepta.

— Vitele au tot ce le trebuie, domnule Smith, spuse el.

— Bine, Ayrton.

— Sînt însă neliniştite!

— Da, instinctul nu înşală, Ayrton. Ia un felinar şi amnarul şi să pornim.

Ayrton făcu ce i se cerea. Onaggaşii, destrămaţi, fură lăsaţi liberi în stînă. Poarta fu închisă pe dinafară şi Cyrus Smith apucă, împreună cu Ayrton, poteca îngustă care ducea la ţărm.

Călcau amîndoi pe pămîntul acoperit cu substanţe pulverizate, căzute din văzduh. Nici un patruped nu se zărea în pădure. Păsările fugiseră şi ele. Din cînd în cînd, o adiere ridica cenuşa şi cei doi pionieri, prinşi în vîrtejul ei, nu se mai vedeau unul pe celălalt. În asemenea clipe, duceau batista la ochi şi la gură, ca să nu se înăbuşe şi să nu fie orbiţi.

În astfel de condiţii, Cyrus Smith şi Ayrton nu puteau umbla repede. Pe lîngă aceasta, aerul era irespirabil, ca şi cînd o parte din oxigenul ce-l conţinea ar fi fost consumat. Se opreau mereu ca să respire adînc. Trecuse de ora zece, cînd inginerul şi tovarăşul său ajunseră pe creasta uriaşei îngrămădiri de bazalt şi de porfir, care alcătuia ţărmul de nord-est al insulei.

Ayrton şi Cyrus Smith începură să coboare povîrnişul abrupt, apucînd aproape acelaşi drum pe care-l urmaseră în noaptea furtunoasă, cînd se duseseră pentru prima oară la cripta Dakkar. Ziua, această coborîre era mai puţin primejdioasă, iar stratul de