Peste puţin timp dădură de streaşină care înainta în prelungirea ţărmului. Cyrus Smith îşi reaminti că ea cobora în pantă lină pînă la mare. Era vremea refluxului, dar nu se zărea nici o fîşie de nisip şi valurile, cu apa tulburată de cenuşa vulcanică, se spărgeau de-a dreptul de stînci.

Cyrus Smith şi Ayrton regăsiră cu uşurinţă deschizătura criptei Dakkar şi se opriră sub ultima stîncă, ce se găsea la capătul drumului.

— Barca de tablă trebuie să fie acolo, spuse inginerul.

— E la locul ei, domnule Smith, răspunse Ayrton, trăgînd spre el barca ce se afla sub boltă.

— Să ne urcăm, Ayrton!

Urcară amîndoi în barcă. Un uşor curent îi împinse spre interiorul criptei şi acolo, Ayrton aprinse felinarul, scăpărînd amnarul. Apoi apucă cele două vîsle, iar Cyrus Smith trecu la cîrmă şi, cu felinarul aşezat pe marginea bărcii, în aşa fel încît să le lumineze calea, se îndreptară spre întunericul bolţii.

Vasul „Nautilus” nu mai era acolo ca să inunde peştera cu lumina farurilor sale. Poate că radiaţiunile electrice, alimentate de puternicul focar, se mai răspîndeau încă în fundul apelor, totuşi, nici o rază nu răzbătea din adîncul în care se odihnea căpitanul Nemo.

Lumina felinarului, deşi slabă, îngădui totuşi inginerului să înainteze de-a lungul peretelui criptei. O tăcere mormîntală domnea în boltă, cel puţin în partea din faţă, căci curînd Cyrus Smith auzi nişte bubuituri, care ieşeau din măruntaiele pămîntului.

— Vulcanul, spuse el.

Deodată, împreună cu zgomotul, reacţiile chimice se manifestară printr-un miros puternic, încît inginerul şi tovarăşul său începură să se înăbuşe, din cauza emanaţiunilor sulfuroase.

— Iată de ce se temea căpitanul Nemo şopti Cyrus Smith, pălind uşor. Totuşi trebuie să mergem pînă la capăt!

— Să mergem ! răspunse Ayrton, plecîndu-se peste vîsle şi împingînd barca spre fundul peşterii.

Douăzeci şi cinci de minute după intrarea în peşteră, barca atinse peretele din fund.

Aci, sculîndu-se în picioare, Cyrus Smith plimbă felinarul pe toată suprafaţa peretelui, ce despărţea cripta de hornul central al vulcanului. Care era grosimea acestui perete ? Nu se ştia dacă era de o sută sau de zece picioare. Dar zgomotele subterane se auzeau atît de bine, încît nu părea să fie prea gros.

Inginerul îl cercetă, urmînd o linie orizontală; apoi fixă felinarul la capătul unei vîsle şi îl plimbă din nou la o înălţime mai mare.

Acolo, prin crăpături care de-abia se vedeau, prin unele prizme puţin depărtate, răzbătea un fum înecăcios, care infecta aerul peşterii. Aceste crăpături, dintre care unele mai largi, ajungeau pînă la o distanţă de două sau trei picioare deasupra apelor peşterii.

Cyrus Smith rămase pe gânduri. Apoi şopti:

— Da ! Căpitanul avea dreptate ! Aci se află pericolul, un pericol grozav !

Ayrton nu spuse nimic, dar, la un semn a lui Cyrus Smith, apucă vîslele şi peste o jumătate de oră ieşeau amîndoi din cripta Dakkar.

CAPITOLUL XIX

Cyrus Smith dă raportul. Pionierii grăbesc lucrările de construcţie. O ultimă vizită la stînă. Lupta între foc şi apă. Ce rămîne la suprafaţa insulei. Se hotărăşte lansarea corăbiei. Noaptea de 8 spre 9 martie.

A doua zi dimineaţă, la 8 ianuarie, după o zi şi o noapte petrecute la stînă, Cyrus Smith şi Ayrton se întoarse la Casa de Granit, lăsînd totul în ordine.

Inginerul îşi adună tovarăşii şi le spuse că insula Lincoln trece printr-un pericol foarte mare, pe care nici o putere omenească nu putea să-l oprească.

— Dragii mei, zise el, şi vocea sa trăda adîncă emoţie. Insula Lincoln nu este din acelea care dăinuiesc cît globul pămîntesc. Ea este sortită unei distrugeri mai apropiate sau mai depărtate, a cărei cauză se află chiar în structura ei. De la această distrugere nimic n-o poate sustrage !

Pionierii se uitară unul la altul şi apoi la inginer. Nu înţelegeau nimic.

— Vorbeşte lămurit, Cyrus ! ceru Gédéon Spilett.

— Voi vorbi lămurit, răspunse Cyrus Smith, sau mai bine zis vă voi transmite explicaţia pe care, în timpul convorbirii noastre secrete, mi-a dat-o căpitanul Nemo.

— Căpitanul Nemo ! strigară pionierii.

— Da, este ultimul serviciu pe care a vrut să ni-I facă înainte de a muri !

— Ultimul serviciu ! strigă Pencroff. Ultimul serviciu ! Să vedeţi că, aşa mort cum este, el ne va mai face şi alte servicii !

— Dar ce ţi-a spus căpitanul Nemo ? întrebă reporterul.

— Veţi afla totul, dragii mei, răspunse inginerul. Insula Lincoln nu se aseamănă cu celelalte insule ale Pacificului, şi o anume particularitate a ei, pe care mi-a dezvăluit-o căpitanul Nemo, e de natură să atragă, mai tîrziu sau mai devreme, dislocarea temeliei sale submarine.

— O dislocare! Insula Lincoln ! Nu se poate! strigă Pencroff, care, cu tot respectul care-l avea pentru Cyrus Smith, nu se putea opri să dea din umeri.

— Ascultă, Pencroff, urmă inginerul. Căpitanul Nemo a observat şi am observat şi eu însumi, ieri, în cursul unei explorări făcute în cripta Dakkar, că această peşteră se prelungeşte sub insulă pînă în inima vulcanului, nefiind despărţită de hornul centra! decît prin peretele din fundul ei. Acum, acest perete este brăzdat de crăpături şi spărturi, prin care au şi început să iasă gazele sulfuroase din interiorul vulcanului.

— Şi atunci ? întrebă Pencroff, a cărui frunte se încruntase.

— Atunci mi-arn dat seama că aceste crăpături se măresc sub presiunea interioară, că peretele de bazalt se crapă încetul cu încetul şi că în curînd apa mării care se află în peşteră, va trece dincolo de spărturi.

— Bine ! răspunse Pencroff, care încercă încă o dată să mai glumească. Marea va stinge vulcanul şi totul se va isprăvi !

— Da, totul se va isprăvi ! răspunse Cyrus Smith. În ziua în care marea va năvăli prin peretele despărţitor, pătrunzînd prin hornul central pînă în măruntaiele insulei, unde clocotesc materiile eruptive, în ziua aceea, Pencroff, insula Lincoln va fi aruncată în aer, aşa cum s-ar întîmpla cu Sicilia, dacă Mediterana ar năvăli în vulcanul Etna!

Pionierii nu răspunseră nimic la cele arătate atît de lămurit de către inginer. Înţelegeau acum pe deplin pericolul ce-i ameninţa.

Trebuie să spunem că Cyrus Smith nu exagerase nimic. Mulţi oameni s-au gîndit că