Dar mai rămânea o ultimă combinaţie, a cincea. De ea s-a folosit zeul pentru alcătuirea întregului, desenând structura acestuia din dodecaedre.

Şi acum, dacă cineva — reflectând la toate câte s-au spus — ar pune întrebarea, deloc nepotrivită, dacă trebuie să spunem că numărul lumilor este infinit sau mărginit, ei bine, el şi-ar da seama că a susţine existenţa unor lumi infinite este opinia cuiva într-adevăr [55d]infinit incompetent într-o materie care necesită o competenţă foarte definită. În schimb, dacă s-ar întreba dacă este potrivit să vorbeşti despre aceste lumi ca fiind cu adevărat una sau cinci, atunci această întrebare, câtă vreme se opreşte aici, este mai legitimă decât prima. După părerea noastră, aflată în limitele unui discurs verosimil, lumea este, în întregul ei, un singur zeu. Poate că altcineva, privind la alte fapte, va judeca altfel. Acum însă trebuie să lăsăm deoparte aceste consideraţii şi să repartizăm figurile rezultate din raţionamentul nostru focului, pământului, apei şi aerului.

Să conferim pământului figura cubică. Căci, dintre [55e]cele patru genuri, pământul este cel mai greu de mişcat şi, dintre corpuri, cel mai uşor de modelat. Cea mai potrivită este deci figura ce are bazele cele mai stabile. Or, dintre triunghiurile pe care le-am postulat la începutul acestei expuneri, baza formată de triunghiul cu laturi egale este, prin natura ei, mai stabilă decât cea formată de triunghiul cu laturi inegale; iar dintre două suprafeţe echilaterale compuse fiecare din cele două triunghiuri, pătratul constituie în mod necesar o bază mai stabilă decât triunghiul, atât parte de parte [56a]cât şi în întregul lui. De aceea rămânem în marginile unui discurs verosimil, atribuind figura aceasta pământului, iar din cele rămase, pe cea mai greu de mişcat — apei, pe cea mai uşor de mişcat — focului, şi pe cea de la mijloc — aerului. De asemenea, se cade să atribuim corpul cel mai mic focului, pe cel mai mare — apei şi pe cel mijlociu — aerului; în mod analog, pe cel cu unghiurile cele mai ascuţite — focului, pe al doilea — aerului şi pe al treilea — apei.

Cercetând din nou toate aceste figuri, cea având cele mai puţine baze trebuie neapărat să fie cea mai uşor [56b]de mişcat, deoarece are, în toate direcţiile, muchiile cele mai tăioase şi mai ascuţite, şi să fie şi cea mai uşoară, compusă fiind din numărul cel mai mic de părţi identice. A doua se cere să aibă rangul al doilea în toate aceste privinţe, iar a treia — pe al treilea. Aşadar, potrivit unui raţionament totodată corect şi verosimil, să considerăm figura în spaţiu a piramidei drept element şi sămânţă a focului; să spunem că a doua în ordinea producerii ei este a aerului, şi a treia — a apei.

Iar pe toate aceste corpuri trebuie să le concepem [56c]atât de mici încât, luat câte unul, fiecare să fie, datorită micimii sale, invizibil de către noi, masele lor putând fi văzute numai când se află adunate mai multe la un loc. Cât despre proporţiile privind numărul, mişcările şi celelalte puteri ale lor în, general, de bună seamă că zeul, în măsura în care firea necesităţii se lăsa de bunăvoia ei înduplecată, le-a adus la desăvârşire, cu grijă pentru fiecare amănunt, şi le-a îmbinat după cuvenita proporţie.

Din tot ce am spus până acum cu privire la aceste patru genuri, lucrurile ar sta cel mai probabil în felul următor.

Pământul, când vine în contact cu focul şi este [56d]descompus de ascuţimea lui, se împrăştie, dizolvându-se, de la caz la caz, fie chiar în foc, fie într-o masă de aer sau de apă, până când părţile lui componente se întâlnesc unele cu altele şi, îmbinându-se între ele, devin iarăşi pământ; căci ele nu pot căpăta nici o altă formă.

În schimb apa, când este divizată, fie de foc, fie, din nou, de aer, poate, prin combinaţie, să dea ori o particulă de foc, ori două de aer.

Cât despre fragmentele de aer, dintr-o singură [56e]particulă provenită prin descompunere se pot forma două particule de foc.

Invers, când o mică cantitate de foc se află învăluită de o mare cantitate de aer ori de apă sau de una mai mică de pământ şi, antrenată de mişcarea acestora, se luptă cu ele şi este apoi înfrântă şi sfărâmată, două particule de foc se combină într-una singură de forma aerului.

Iar când aerul este cel înfrânt şi spulberat, două particule întregi şi încă o jumătate se agregă într-un singură de apă.

Şi acum să considerăm aceleaşi fapte sub următorul aspect.

Când unul sau altul dintre genurile care nu sunt foc este învăluit în foc şi tăiat de către ascuţişul [57a]unghiurilor şi muchiilor sale, atunci:

dacă, reconstituindu-se, dobândeşte forma focului, încetează să mai fie tăiat, pentru că niciun gen elementar, câtă vreme rămâne neschimbat şi identic cu sine, nu poate nici produce, nici suferi vreo schimbare prin acţiunea a ceea ce se află în aceeaşi stare ca el;

În schimb, ori de câte ori un gen elementar mai slab pătrunde într-altul mai puternic, el nu încetează să se tot descompună cât durează lupta dintre ele.

Şi invers: când un număr mic de particule mai mici este învăluit într-un număr mare de particule mai mari şi când cele dinţii sunt sfărâmate şi stinse de către cele din urmă, atunci:

[57b]dacă vor să se reconstituie în forma celui mai puternic, procesul de stingere ia sfârşit şi din foc ia naştere aer, şi din aer — apă;

În schimb, dacă particule mai mici iau direcţia acestora şi se întâlnesc în cursul acestui proces cu unul dintre celelalte genuri elementare şi întră în luptă cu el, atunci dezagregarea lor nu ia sfârşit până când: fie, complet dezagregate şi expulzate, îşi caută scăparea în ceea ce este de acelaşi fel cu ele; fie, biruite, din numărul lor se formează un singur corp de acelaşi fel cu corpul victorios şi rămân să se statornicească la un loc cu el.

[57c]Fireşte, în timp ce sunt supuse acestor schimbări, toate îşi schimbă şi locul. Într-adevăr, datorită mişcării receptacolului, masele principale