ale fiecărui gen elementar stau despărţite, fiecare la locul său propriu; însă, de fiecare dată când părţi din ele îşi pierd identitatea şi tind să se identifice cu altele, de altă natură, pe acestea scuturarea receptacolului le mână spre locul acelora cu care s-au identificat.

Aşadar, acestea sunt cauzele datorită cărora au luat naştere corpurile necompuse şi primare. Cât despre faptul că înăuntrul fiecărui gen s-au format diferite varietăţi, el trebuie pus pe seama alcătuirii fiecăruia [57d]dintre cele două elemente implicate: de la bun început fiecare alcătuire a produs nu un triunghi unic de o anumită mărime, ci pe unele mai mici şi pe altele mai mari, numărul acestor diferenţe fiind egal cu acela al varietăţilor fiecărui gen elementar. De aceea, când aceste triunghiuri se îmbină fie între ele, fie unul cu altul, varietatea care rezultă este nelimitată, varietate ai cărei cercetători trebuie să devină cei care au de gând să vorbească despre natură în marginile unui discurs verosimil.

Cât priveşte mişcarea şi repausul, dacă nu vom cădea pe deplin de acord în ce chip şi în ce condiţii apar, [57e]multe vor sta în calea raţionamentului nostru. Am vorbit deja câte ceva despre acestea, dar mai sunt lucruri de adăugat. Şi anume: mişcarea nu vrea să existe înlăuntrul unei stări omogene. Într-adevăr, este greu, dau mai curând cu neputinţă ca ceea ce urmează să fie [58a]mişcat să existe fără ceea ce urmează să-l mişte şi invers; dacă acestea două lipsesc, nu există mişcare; iar acestea nu pot fi niciodată omogene. Să postulăm prin urmare că repaosul exista într-o stare omogenă, iar mişcarea într-una heterogenă. La rândul ei, cauza stării heterogene este inegalitatea. Iar despre originea inegalităţii am vorbit deja. Nu am explicat însă din ce motiv corpurile elementare nu s-au separat cu totul unele de altele, pe genuri, încetând astfel să se mai transforme unul într-altul şi să se mute dintr-un loc în altul. Reluând, vom spune aşa: rotaţia întregului, după ce a cuprins cele patru genuri elementare, fiind circulară şi vrând în chip firesc să revină asupra ei însăşi, le-a adunat strâns pe toate, căutând să nu lase niciun loc gol. [58b]De aceea, focul mai ales a fost cel care s-a răspândit prin toate celelalte; apoi, aerul, care este pe locul doi în ce priveşte micimea particulelor, şi tot aşa în continuare şi celelalte. Într-adevăr, corpurile compuse din particulele cele mai mari lasă în alcătuirea lor golurile cele mai mari, iar cele alcătuite din cele mai mici, pe cele mai mici. Astfel că strângerea laolaltă produsă de procesul de condensare împinge din toate direcţiile corpurile mici în interstiţiile celor mari. În felul acesta, când cele mici se află aşezate lângă cele mari şi, cele mai mici le dezagregă pe cele mari, iar cele mari fac ca cele mai mici să se agrege, toate se îndreaptă, luând-o fiecare în altă direcţie, către locurile lor proprii; căci, schimbându-li-se mărimea, fiecare îşi schimbă şi [58c]aşezarea în spaţiul care îi revine. În acest mod şi din aceste pricini veşnic apare ceea ce este heterogen, astfel încât mişcarea acestor corpuri este şi va fi în veci neîncetată.

În continuare, trebuie să luăm în considerare faptul că există mai multe feluri de foc, cum ar fi: flacăra sau ceea ce emană din flacără dar nu arde, ci aduce ochilor lumină sau ceea ce rămâne din flacăra stinsă în jăratecul încins. De asemenea există mai multe feluri de [58d]aer: aerul cel mai limpede şi mai strălucitor, numit „eter”, altul, cel mai tulbure, numit „întuneric” sau „beznă”, şi alte feluri, fără nume, provenite din inegalitatea triunghiurilor. Felurile principale ale apei sunt două: cel lichid şi cel solid, dar care se poate topi.

Apa lichidă, deoarece conţine un număr de particule mici ale apei, de mărime inegală, este capabilă atât să se mişte de la sine,cât şi să fie uşor pusă în mişcare de către altceva, datorită neuniformităţii şi formei figurii sale.

Dimpotrivă, apa de celălalt fel, alcătuită din [58e]particule mari şi uniforme, este mai stabilă decât apa lichidă şi este grea şi, compactă, datorită uniformităţii sale; totuşi, când focul pătrunde în ea şi o descompune, ea tinde să-şi piardă uniformitatea şi, aceasta odată pierdută, devine mai mobilă. Iar când a ajuns uşor de mişcat, e împinsă de aerul învecinat şi se răspândeşte pe pământ. Fiecare din aceste modificări a căpătat un nume: acela de „topire” pentru micşorarea masei particulelor şi acela de „curgere” pentru răspândirea pe pământ.

[59a]Invers, când focul iese din nou de acolo, şi dă de aerul învecinat, căci focul nu se degajă în gol, îl apasă şi apoi aerul însuşi înghesuie masa lichidă, cită vreme este încă uşor de mişcat, în locurile părăsite de foc şi o amestecă, omogenizând-o; iar lichidul astfel împins laolaltă şi devenit uniform, de vreme ce creatorul neuniformităţii, focul, a plecat, îşi recapătă starea sa proprie. Procesul de îndepărtare a focului se cheamă „răcire”, în timp ce starea de contracţie consecutivă retragerii lui complete poartă numele de „stare solidă”. Între toate aceste feluri de apă pe care le-am [59b]numit solid există una, cea mai densă, constituită din particulele cele mai fine şi mai uniforme, unică în felul ei, de o culoare strălucitoare şi galbenă: este averea cea mai preţuită, aurul, care s-a solidificat după ce a fost strecurat prin piatră; iar „vlăstarul aurului”, care, din cauza densităţii sale este foarte dur şi de culoare întunecată, se numeşte adamant. O altă varietate, care are particulele aproape la fel cu ale aurului, şi este de mai multe feluri, diferă de acesta prin densitate, care este mai mare decât cea a aur uliu, şi prin mai marea lui duritate, datorită faptului că include în el o mică porţiune de pământ fin; este însă mai uşor, pentru că [59c]în el se află mari interstiţii; aceasta combinaţie este arama — o varietate de lichid strălucitoare şi solidă. După un timp însă, cele două substanţe încep să se separe din nou, iar partea de pământ care se face vădită se numeşte cocleală.

A înfăţişa în continuare, după metoda unui discurs verosimil, celelalte substanţe de acest fel,