– Nu-i nimic, dragă, am avut o trebuşoară de rezolvat, îmi place să-l fac pe bătrân să-şi dea cu presupusul.

– Grace, era tare, tare deprimat. Henry nu era acolo, Laura nu era acolo. N-avea cu cine să vorbească. Am încercat să-l ajut.

Laura şi cu mine dormiserăm acasă la barman, după o petrecere care ţinuse toată noaptea. De acolo, veniserăm direct la bar. Nu începusem să lucrez la libret, iar Wilbur nu-mi dădea pace. Voia să citesc toate prostiile alea de cărţi. Renunţasem să mai citesc ceva cu mult timp în urmă.

– Nu se oprea din băut. A luat-o pe votcă. A început să bea votcă goală. Mă tot întreba unde eşti, Grace.

– Aşa ceva ar putea să fie dragoste, replică Grace.

Jerry îşi termină whiskyul cu sifon şi comandă încă unul.

– Nu voiam să bea prea mult, zise, aşa că atunci când s-a făcut mangă, i-am luat sticla de votcă, am vărsat o parte din ea şi am amestecat restul cu apă. Dar băuse deja o groază din porcăria aia. Îi tot ziceam să vină la culcare...

– Da, şi? întrebă Grace.

– Îi tot ziceam să vină la culcare, dar el nu voia. Era atât de luat, că a trebuit să beau şi eu. Oricum, mi s-a făcut somn, mi s-a urcat şi mie la cap şi l-am lăsat în scaunul ăla, cu vodcă lui cu tot.

– Nu l-ai dus în pat? întrebă Grace.

– Nu. Dimineaţa m-am dus la el şi l-am găsit tot în scaunul ăla, cu vodcă lângă el. „Bună dimineaţa, Willie", i-am zis. Niciodată n-am mai văzut nişte ochi atât de frumoşi. Fereastră era deschisă şi în ei se oglindea lumina soarelui şi tot sufletul lui.

– Ştiu, zise Grace, Willie are ochi frumoşi.

– Nu mi-a răspuns. N-am putut să-l fac să vorbească. M-am dus la telefon şi l-am sunat pe fratele lui, ştii tu, doctorul ăla care se droghează. Fratele lui a venit, s-a uitat la el şi a pus mâna pe telefon şi am stat acolo până când au apărut doi ţipi şi i-au închis ochii lui Willie şi au înfipt un ac în el. Pe urmă, am stat şi am vorbit un timp, până ce unul dintre ţipi s-a uitat la ceas şi a zis „O.K." şi s-au ridicat, l-au luat pe Willie de pe scaun şi l-au întins pe o targă. Pe urmă, l-au cărat de acolo şi asta a fost.

– Căcat, zise Grace, sunt terminată.

– Voi sunteţi terminate, zise Jerry, eu tot o să capăt cincizeci pe lună.

– Plus băuturică, pizdă grasă, zise Grace.

– Plus băuturică, pizdă grasă, îi răspunse Jerry.

Laura şi cu mine ne-am dat seama că şi noi suntem terminaţi. Nu mai era nevoie să o spunem.

Cu toţii stăteam acolo la bar, încercând să ne gândim la următoarea mişcare.

– Mă întreb, zise Jerry, dacă nu l-am omorât eu.

– Cum să-l omori?

– Când i-am amestecat vodcă cu apă. Întotdeauna o bea goală. S-ar putea ca apa să-l fi omorât.

– S-ar putea, am zis.

Apoi i-am făcut semn barmanului.

– Tony, am zis, vrei, te rog, să-i serveşti acestei doamne grăsuţe o votcă cu apă?

Grace n-a găsit prea amuzant ce spusesem.

N-am văzut cu ochii mei, dar din ce am auzit după aceea, Grace a plecat direct la casa lui Wilbur şi s-a apucat să bată în uşă, şi a bătut, şi a ţipat, şi iar a bătut, şi fratele, doctorul, a venit la uşă, dar nu i-a dat drumul înăuntru, era îndoliat şi drogat şi nu voia să o lase înăuntru, dar Grace nu renunţa. Doctorul nu o cunoştea pe Grace prea bine (poate că ar fi trebuit să o cunoască, fiindcă era o pizdă bună), aşa că s-a dus să dea telefon şi poliţia a sosit, dar ea era sălbatică şi înnebunită şi a fost nevoie de doi poliţişti ca să-i pună cătuşele. Dar au greşit şi i-au legat mâinile în faţă şi ea a izbit în sus şi în jos cu cătuşele şi i-a despicat obrazul unuia dintre poliţai, i l-a rupt, de puteai să te uiţi înăuntrul mutrei lui şi să-i vezi dinţii. Atunci au venit şi mai mulţi poliţai şi au luat-o pe Grace pe sus, care ţipa şi dădea din picioare, iar după povestea asta nici unul dintre noi n-a mai văzut-o nici pe ea, nici pe vreunul din ceilalţi vreodată.

Rânduri, rânduri de biciclete tăcute. Coşuri pline cu piese de bicicletă. Rânduri, rânduri de biciclete atârnând din tavan: biciclete verzi, biciclete roşii, biciclete galbene, biciclete purpurii, biciclete albastre, biciclete pentru fete, biciclete pentru băieţi, toate atârnând acolo sus; spiţele strălucitoare, roţile, camerele de cauciuc, vopseaua, şeile din piele, farurile din spate, farurile din faţă, frânele de mină; sute de biciclete, rând după rând.

La prânz luam pauză o oră. Înfulecam repede şi, din pricină că nu închideam ochii până în zori, mă simţeam istovit şi mă dureau toate, aşa că am găsit ungherul ăsta ascuns sub biciclete. Mă furişam aici, dedesubtul a trei rânduri dese de biciclete impecabil aranjate. Zăceam întins cu faţa în sus, iar deasupra mea, suspendate, aranjate minuţios, atârnau rânduri de spiţe argintii, strălucitoare, carcase de roţi, camere negre de cauciuc, vopsea nouă sclipitoare, totul în perfectă orânduiala. Era impresionant, corect, sistematizat - 500 sau 600 de biciclete întinzându-se deasupra mea, acoperindu-mă, toate aşezate la locul lor. Într-un fel, toată povestea avea un sens. Mă uitam în sus la ele şi îmi dădeam seama că am la dispoziţie patruzeci şi cinci de minute ca să mă odihnesc sub copacul-bicicletă.

Pe de altă parte, eram conştient că dacă cedam şi mă lăsam înghiţit de şuvoiul acela de biciclete noi şi strălucitoare, se isprăvea cu mine şi niciodată n-aveam să mai izbutesc să o scot la capăt. Aşa că stăteam pur şi simplu întins pe spate şi lăsam roţile, spiţele şi culorile să mă aline.

Un om bălăcit în mahmureală n-ar trebui niciodată să zacă pe spate uitându-se în sus la tavanul unui depozit. Până la urmă, grinzile de lemn ajung să te scoată din minţi; iar luminatoarele - poţi să vezi laţul pentru păsări în