luminatoarele de sticlă -, laţul ăla îţi aminteşte într-un fel de o puşcărie. Mai sunt apoi pleoapele grele de plumb, dorul de un singur pahar, iar după aceea zgomotul oamenilor mişunând primprejur, îi auzi, ştii că ora ta liberă a luat sfârşit, trebuie cumva să te ridici în picioare, să începi să te agiţi, să livrezi şi să împachetezi comenzi...

Era secretara directorului. O chema Carmen - dar, în ciuda numelui spaniol, era blondă şi purta rochii strimte tricotate, tocuri cui, ciorapi de nailon, jartiere şi îşi vopsea gura cu un strat gros de ruj, însă, vai, cum ştia să tremure, cum ştia să se scuture, se fâţâia când aducea comenzile la recepţie, se fâţâia înapoi în birou, cu toţi băieţii sorbindu-i din ochi fiecare mişcare, fiecare zvâcnire a feselor; zbânţuita, zbenguită, zvăpăiată. Nu sunt un crai. N-am fost niciodată. Ca să fii un crai, trebuie să te pricepi la vorbe dulci. Eu n-am fost niciodată bun la vorbe dulci. Dar, în final, cum Carmen mă tot presa, am dus-o într-unul dintre vagoanele de marfă pe care le descărcăm în spatele depozitului şi i-am tras-o stând în picioare în fundul vagonului. A fost bine, a fost tandru; m-am gândit la cerul albastru şi la băncile largi şi curate, şi totuşi a fost trist - se simţea o lipsă evidentă de sentimente omeneşti pe care nu o puteam înţelege sau înlătura. I-am ridicat rochia aia tricotată în jurul coapselor şi am stat acolo pompând în ea, la sfârşit apăsându-mi gura pe gura ei mare, încărcată de ruj stacojiu, şi am terminat între două cutii nedesfăcute, în aerul plin de cenuşă, cu spatele ei lipit de peretele jegos şi crăpat al vagonului, în întunericul îngăduitor.

Lucram cu toţii şi la depozit, şi la livrări. Fiecare îşi onora propriile comenzi. Conducerea se ocupă numai de greşelile mărunte. Şi cum doar un singur om era responsabil pentru fiecare comandă de la cap la coadă, nu puteai să te fofilezi. Trei sau patru comenzi de mântuială şi zburai.

Vagabonzi şi nepăsători, toţi cei care lucram acolo ne-am dat seama că zilele ne sunt numărate. Aşa că ne-am liniştit şi am aşteptat ca ei să-şi dea seama cât de nepotriviţi eram. Între timp, trăiam în sistem, le dădeam câteva ore de muncă cinstită şi beam împreună noaptea.

Eram trei. Eu. Şi un tip pe nume Hector Gonzalves - înalt, încovoiat, placid. Avea o soţie mexicană minunată, care trăia cu el într-un pat mare dublu, în capătul lui Hill Street. Ştiu asta pentru că într-o noapte am ieşit cu el în oraş şi am băut bere şi am înspăimântat-o pe soţia lui. Am ajuns acasă la Hector după o seară de beţie prin baruri şi eu am tras-o jos din pat pe nevastă-sa şi am sărutat-o în faţa lui Hector. Mi-am închipuit că pot să-l dobor. Tot ce trebuia să fac era să nu pierd din ochi sabia. În cele din urmă, mi-am cerut scuze faţă de amândoi fiindcă fusesem aşa un porc. Mi-era greu să o acuz pe ea că se purtase atât de rece cu mine şi nu m-am mai întors acolo niciodată.

Al treilea era Alabam, un găinar. Fura oglinzi retrovizoare, şuruburi şi bolţuri, şurubelniţe, becuri, reflectoare, antene, baterii. Fura chiloţi de damă şi cearşafuri de pe sârme, carpete din antreuri. Se ducea la piaţă şi cumpăra o plasă de cartofi, dar pe fundul sacoşei avea cotlete, felii de şuncă, conserve de anşoa. Îşi zicea George Fellows. George avea un obicei urât: ne apucăm să pilim împreună şi, în clipa când deveneam neputincios, mă atacă. Voia cu orice preţ să-mi bătucească fundul, însă era un tip slăbănog şi-i era frică să dea cu cizmă, întotdeauna reuşeam să mă ridic şi să-i trag câteva în burtă şi în cap, care să-l arunce în jos pe scări, sărind şi clătinându-se, de obicei cu mici chestii furate în buzunar - prosopul meu, un deschizător de conserve, un ceas deşteptător, stiloul meu, o cutie cu piper sau poate un foarfece.

Directorul depozitului de biciclete, domnul Hansen, era roşu la faţă, ursuz şi avea limba verde de la cât Clorets sugea ca să nu miroasă a whisky, într-o zi mă chemă la el în birou.

– Ascultă, Henry, băieţii ăia doi sunt cam tăntălăi, nu-i aşa?

– Sunt de treabă.

– Dar, vreau să zic, mai ales Hector... el e chiar tăntălău. Ă, vreau să zic, e de treabă, dar vreau să zic, crezi că o s-o scoată vreodată la capăt?

– Hector n-are nimic, domnule.

– Vorbeşti serios?

– Bineînţeles.

– Alabam ăla. Are ochi de vulpe. Probabil că fură şase duzini de pedale de bicicletă pe lună, nu crezi?

– Nu cred, domnule. Nu l-am văzut niciodată să ia ceva.

– Chinaski?

– Da, domnule?

– Îţi măresc leafa cu zece dolari pe săptămână.

– Mulţumesc, domnule.

Ne-am strâns mâinile. Atunci mi-am dat seama că el şi Alabam erau mina în mina şi că împărţeau totul pe din două.

Jan era pizda pizdelor. Făcuse doi copii, însă era o pizdă cât se poate de bună. Ne întâlniserăm la un bufet cu mâncare în aer liber - îmi cheltuiam ultimii cincizeci de cenţi pe un hamburger soios - şi am început o conversaţie. Mi-a cumpărat o bere, mi-a dat numărul ei de telefon şi, trei zile mai târziu, mă mutam în apartamentul ei.

Avea o păsărică sănătoasă şi mi-o lua de parc-ar fi fost un cuţit care o omora, îmi amintea de un grăsun porcuşor de lapte. În fiinţa ei era destulă răutate şi ostilitate ca să mă facă să simt că, o dată cu fiecare mişcare din fund, îi plăteam înapoi pentru toate pasele ei proaste. I se extirpase un ovar şi susţinea că nu poate să rămână gravidă; pentru un singur ovar, se comporta mai mult decât generos.

Jan semăna mult cu Laura - doar că era mai slabă şi mai drăguţă, avea părul blond, lung până la umeri şi ochi albaştri. Era ciudată; întotdeauna dimineaţa, în ciuda mahmurelilor ei, era tare excitată. Eu, în schimb, nu eram atât de excitat dimineaţa. Eu eram o pasăre de noapte, însă în fiecare noapte ea se apuca să ţipe şi