să arunce cu diverse obiecte în mine: telefoane, cărţi de telefon, sticle, pahare (pline şi goale), aparate de radio, portofele, chitare, scrumiere, dicţionare, curele stricate de ceas, ceasuri deşteptătoare... Era o femeie neobişnuită. Dar întotdeauna mă puteam baza pe un lucru, şi anume îi plăcea la nebunie să se reguleze dimineaţa. Iar eu aveam depozitul meu de biciclete.

Într-o dimineaţă obişnuită, cu ochii pe ceas, i-am dat prima repriză, după ce am râgâit şi am scuipat puţin, încercând să mă feresc de ea; pe urmă m-am încălzit, am ejaculat şi m-am rostogolit pe spate.

– Acum, gata, am zis, sunt cu un sfert de oră în întârziere.

Ea tropăi spre baie, vioaie ca o pasăre, se spălă, trase câteva pârţuri, se uită la părul de la subsuoară, se privi în oglindă, se îngrijoră mai mult de vârstă decât de moarte, după care tropăi iar şi se vârî înapoi în aşternut, în timp ce eu îmi îmbrăcam chiloţii pătaţi, în zgomotul traficului de afară, de pe Third Street, care se revărsa spre est.

– Vino înapoi în pat, taţi, îmi zise.

– Uite ce e, tocmai am primit o mărire de zece dolari.

– Nu trebuie să facem nimic. Doar întinde-te aici lângă mine.

– Ah, la dracu', fetiţo.

– Te rog! Doar cinci minute.

– Ah, la dracu'.

M-am vârât înapoi în pat. Ea trase pătura la o parte şi mă apucă de coaie. Pe urmă îmi apucă penisul.

– Ah, e atât de drăguţ!

Mă gândeam: oare când o să pot să scap de-aici?

– Pot să te întreb ceva?

– Dă-i drumul.

– Te superi dacă îl sărut?

– Nu.

Am auzit şi am simţit sărutările, apoi am simţit că mă linge uşor. După care am uitat complet de depozitul de biciclete. Apoi am auzit-o rupând un ziar. Am simţit cum îmi potriveşte ceva pe vârful pulii.

– Uite, îmi zise.

M-am ridicat în capul oaselor. Jan modelase o mică pălărie din hârtie şi o aşezase pe capul pulii mele. Era legată cu o micuţă panglică galbenă. Chestia stătea destul de dreaptă.

– O, nu-i aşa că e drăguţ? mă întrebă ea.

– El? Sunt eu!

– O, nu! Nu eşti tu! E el! Nu ai nimic de-a face cu el!

– N-am?

– Nu! Te superi dacă îl sărut iar?

– Bine, fie, dă-i drumul.

Jan ridică pălărioara şi, ţinând-o într-o mină, se apucă să pupe locul unde fusese pălăria. Mă privi adânc în ochi. Vârful îi intră în gură. M-am prăbuşit pe spate, condamnat.

Am ajuns la depozitul de biciclete la 10.30 a.m. Programul începea la 8. Era pauza de dimineaţă şi căruciorul cu cafea era afară. Toată echipa de la depozit se strânsese acolo. M-am apropiat şi eu şi am comandat o cafea mare şi un corn cu dulceaţă. Am stat puţin de vorbă cu Carmen, secretara directorului, despre cât de celebri eram deja, după episodul cu vagonul. Ca de obicei, Carmen purta o rochie tricotată, foarte strâmta, care o cuprindea aşa cum un balon cuprinde aerul închis în el, chiar şi mai strâns. Îşi aplicase pe buze straturi, straturi de ruj roşu închis şi, în timp ce vorbea, stătea cât mai aproape de mine, privindu-mă în ochi şi chicotind, frecându-şi anumite părţi ale trupului de mine. Carmen era atât de agresivă, încât înspăimântă, îţi venea să fugi de presiunea ei. Asemeni mai tuturor femeilor, îşi dorea ceea ce nu mai putea să aibă, iar Jan îmi seca toată sămânţă şi chiar mai mult. Carmen credea că fac pe sofisticatul şi pe mofturosul. M-am lăsat pe spate, strângând în mina cornul cu dulceaţă, iar ea se sprijini de mine. Pauza luă sfârşit şi ne-am dus cu toţii la lucru. Mi-am imaginat chiloţii lui Carmen, cu urme uşoare de caca, agăţaţi de unul din degetele mele de la picioare, cum stăteam împreună în pat în cocioabă ei de pe Main Street. Domnul Hansen, directorul, stătea în faţa biroului său:

– Chinaski, latră el.

Cunoşteam lătrătura asta: se terminase cu slujba mea.

Am pornit către el şi am rămas acolo, în picioare. Purta un costum uşor de vară, cafeniu, proaspăt călcat, jabou (verde), cămaşă cafenie, iar pantofii lui cafeniu închis erau bine lustruiţi. Brusc am simţit ţintele din tălpile pantofilor mei murdari împungându-mi tălpile picioarelor. Trei nasturi îmi lipseau de la cămaşa jegoasă. Fermoarul de la pantaloni rămăsese înţepenit la jumătate. Catarama de la curea îmi era stricată.

– Da? am întrebat.

– Va trebui să-ţi fac vânt.

– În regulă.

– Eşti un funcţionar al naibii de bun, dar va trebui să-ţi fac vânt.

M-am simţit jenat pentru el.

– De 5 sau 6 zile vii la muncă la 10.30. Cum crezi că se simt ceilalţi angajaţi? Ei muncesc opt ore pe zi.

– Nu-i nimic. Relaxează-te.

– Ascultă, când eram puşti, şi eu mă credeam un tip dur. Apăream la lucru cu un ochi învineţit de trei-patru ori pe lună. Dar m-am dus la lucru în fiecare zi. La timp. Mi-am văzut de treabă.

Nu i-am răspuns.

– Care-i problema? Cum se face că nu poţi ajunge aici la timp?

Am avut brusc presimţirea că aş putea să-mi salvez slujba dacă i-aş oferi răspunsul potrivit.

– Tocmai m-am însurat. Ştiţi cum e. Sunt în luna de miere. Dimineaţa încep să mă îmbrac, soarele străluceşte prin jaluzele şi ea mă trage înapoi pe saltea ca să-mi mai frece o dată bastonul.

N-a mers.

– O să le spun să-ţi facă lichidarea. Hansen porni cu paşi mari către biroul lui. Intră şi l-am auzit spunându-i ceva lui Carmen. Am avut o altă inspiraţie subită şi am ciocănit într-unul din geamuri. Hansen îşi ridică privirea, veni spre mine şi împinse geamul.

– Ascultă, i-am zis, n-am făcut-o niciodată cu Carmen. Sincer. E drăguţă, da' nu e genul meu. Fă-mi lichidarea pe toată săptămâna.

Hansen se întoarse în birou.

– Faceţi-i lichidarea pe toată săptămâna. Era de-abia marţi. Nu m-am aşteptat la asta - dar, la urma urmei, el şi Alabam împărţeau 20.000 de pedale de bicicletă pe din două. Carmen veni la mine şi-mi înmâna foaia. Stătea acolo şi îmi aruncă un zâmbet indiferent, în timp ce Hansen se aşeză la telefon şi ceru cu Oficiul Forţelor de Muncă.

Încă mai aveam maşina mea de treizeci şi cinci de dolari. Caii erau înfierbântaţi. Noi eram