înfierbântaţi. Jan şi cu mine nu ştiam nimic despre cai, dar aveam baftă. Pe atunci programau opt curse în loc de nouă. Noi aveam o formulă magică - se numea „Harmatz într-a opta". Willie Harmatz era mai bun decât un jocheu obişnuit, însă avea probleme cu greutatea, aşa cum are astăzi Howard Grant. Cercetând listele, am observat că Harmatz ţâşnea de obicei în ultima cursă şi la un preţ bun.

Nu mergeam acolo în fiecare zi. În unele dimineţi ne simţeam pur şi simplu prea rău de la băutură ca să ne dăm jos din pat. Pe urmă, ne trezeam pe la începutul după-amiezei, ne opream la un magazin de băuturi, apoi pentru o oră-două în vreun bar, ascultând tonomatul, privind beţivii, fumând, ascultând hăhăielile - era un mod plăcut de a ne omorî vremea.

Eram norocoşi. Păream să nimerim întotdeauna la curse în zilele cele mai potrivite.

– Fii atentă acum, îi spuneam lui Jan, n-o s-o facă iar... E imposibil.

Şi iată-l pe Willie Harmatz, cu veşnicul lui sprint pe ultima sută, ivindu-se în ultima clipă prin întuneric şi prin ceaţa alcoolului - iată-l pe dragul de Willie la distanţă de 16 de primul, de 8 de primul, de 9 de al doilea. Willie continua să ne salveze multă vreme după ce restul lumii devenise indiferentă şi renunţase.

Maşina de treizeci şi cinci de dolari pornea aproape întotdeauna, nu asta era problema; problema era aprinsul farurilor. După cursă a opta era întotdeauna întuneric-beznă. De obicei, Jan insista să ia o sticlă de vin de Porto în poşetă, în plus, beam bere la curse şi - dacă lucrurile mergeau bine - beam la barul hipodromului, mai ales scotch cu apă. Deja primisem o avertizare pentru că şofasem beat, însă eu continuam să mă trezesc la volanul unei maşini fără faruri, ştiind foarte vag pe unde mă aflu.

– Stai calmă, iubi, îi spuneam, următoarea groapă în care-o să intrăm o să aprindă farurile. Avantajul era că aveam arcurile rupte.

– Uite o râpă! Ţine-ţi pălăria!

– N-am pălărie!

Zburam peste ea.

BUF! BUF! BUF!

Jan se zgâlţâia într-o parte şi-n alta, încercând să nu scape sticla de vin. Strângeam volanul şi căutam o luminiţă pe drumul care se întindea în faţa noastră. De la hurducăturile alea se aprindeau întotdeauna farurile. Uneori mai repede, alteori mai târziu, dar întotdeauna se aprindeau.

Locuiam la etajul patru al unui bloc vechi; aveam două camere care dădeau în spate. Blocul fusese construit pe marginea unei pante înalte, aşa că, atunci când te uitai pe fereastră, ţi se părea că eşti la etajul doisprezece, şi nu la patru. Era aproape ca şi cum ai fi locuit la marginea lumii - un ultim loc de odihnă înaintea marii prăbuşiri finale.

Între timp, reuşitele noastre în lanţ la curse luaseră sfârşit, aşa cum toate reuşitele în lanţ iau sfârşit. Nu mai aveam aproape nici un ban şi beam vin. De Porto şi muşcat. Pe podeaua din bucătărie erau aliniate galoane de vin, şase sau şapte, iar în faţa lor se găseau patru-cinci sticle de trei sferturi şi în faţa acestora stăteau aliniate trei sau patru jumătăţi.

– Într-o zi, i-am zis lui Jan, când se va demonstra că lumea are patru dimensiuni în loc de trei, un om va putea să meargă la plimbare şi să dispară pur şi simplu. Fără funeralii, fără lacrimi, fără iluzii, fără răi sau iad. Oamenii se vor strânge şi vor spune: „Ce s-a întâmplat cu George?" Şi cineva o să zică: „Păi, nu ştiu. A spus că se duce după un pachet de ţigări".

– Ascultă, zise Jan, cât e ceasul? Vreau să ştiu cât e ceasul.

– Păi, să vedem, am potrivit ceasul după radio la douăsprezece azi-noapte. Ştim că la fiecare oră câştiga în plus câte 35 de minute. Acum arată 7.30 seara, dar ştim că nu e adevărat pentru că încă nu e întuneric afară. Bun. E 7 şi jumătate. 35 de minute ori 7 fac 245 de minute. 35 împărţit la 2 fac 17 şi jumătate. Avem în total 252 de minute şi jumătate. Bun, asta înseamnă că avem 4 ore şi 42 de minute şi jumătate, aşa că dăm ceasul înapoi la 5.47. Atâta e: 5.47. E ora mesei şi n-avem nimic de mâncare.

Ceasul nostru fusese azvârlit pe jos şi se stricase, iar eu îl reparasem. L-am desfăcut şi am descoperit că arcul principal şi rotiţa se stricaseră. Singura soluţie ca să meargă din nou a fost să scurtez şi să strâng arcul principal. Asta a afectat viteza acelor; aproape că puteai să urmăreşti minutarul învârtindu-se.

– Hai să mai deschidem un bidon de vin, zise Jan.

N-aveam chiar nimic de făcut decât să bem vin şi să facem dragoste.

Haliserăm tot ce era de halit. Noaptea ieşeam la plimbare şi furam ţigări din torpedourile şi de la bordul maşinilor parcate.

– Să fac nişte clătite? întrebă Jan.

– Nu ştiu dacă mai pot înghiţi vreuna. Rămăsesem fără unt şi grăsime, aşa că Jan fripse clătitele pe uscat. Şi nici măcar nu era aluat de clătite - era făină amestecată cu apă. Au ieşit crocante. Ale naibii de crocante.

– Ce fel de om mai sunt şi eu? m-am întrebat cu voce tare. Taică-meu mi-a zis că o să sfârşesc aşa! Chiar nu pot să ies afară şi să fac rost de ceva? O să ies şi-o să fac rost de ceva... Dar, mai întâi, hai să dăm ceva pe gât.

Am umplut un pahar mare cu vin de Porto. Avea un gust foarte nasol şi nu te puteai gândi la el în timp ce îl înghiţeai fiindcă ai fi borât pe loc. Aşa că întotdeauna îmi rula câte-un film prin minte, îmi imaginam un vechi castel din Scoţia acoperit de muşchi poduri basculante, apă albastră, copaci, cer senin, nori cumulus. Sau îmi imaginam o ţipă sexy trăgându-şi foarte, foarte încet o pereche de ciorapi de mătase. De data asta, rulam filmul cu ciorapii de mătase.

Am dat vinul pe gât.

– Am plecat. La revedere, Jan.

– La revedere, Henry.

Am traversat holul, am coborât cele patru etaje, tiptil pe lângă apartamentul administratorului (eram în urmă cu chiria) şi am ieşit