cine va cârmi? Ficatul lui Lumumba HELLESPONT Ercul cu caninii goi Este insula întâia, ce în formă e de H Spun elinii cum că Eco Pân pădurile sâlhue Dân râpa arsă Se-nfoaie flori dă mânăpe cărarea-ntortochiată O fee goală puşcă

  V

  Tis vi is visai ciudos aznoapte. Tremurând mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorât de viu, Cum gândacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi Dân a genelor închise lână, lâncede cămeşi Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ţi prăvăleşti muiarea şi-o despoi dă malacovuri Şi-o desmierzi, deşi e oarbă şi în pântec are plod. Or în piaţa solitară bocăneşti pe eşafod, Tu tâlharul, tu gealatul cu satâr şi cu cagulă, Şi tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă, Care îţi înghite leşul. Vis, tu poartă de cleştar

  Dâncolo de care urlă feara cu miros amar

  Şi cu faţa ta, dar ochii altuia, de nenumit!

  Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.

  Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni, Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pământeni, Doar vrun câine galben, coasta de-i zăreşti pân blana roasă

  Alergând dă la o poartă pân-la alta, friguroasă.

  La fereştile rotunde dân mijloc dă capiteluri

  Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri

  Şi statuele gigante dân răspântii sunt spoite:

  Ruj pă buze, fard pă pleoape, supţioare curăţite.

  Sângur, Doamne, cum vrodată sânguratec nu am fost, Preumblam pân scuaruri limpezi, rătăcisem drumul nost'

  Şi statuele dă carne mă privea ca dântr-un turn

  Semănând ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.

  Mă durea sângurătatea, nostalghia mă sfâşie

  De căzui pă caldarâmul cel de gheaţă viorie

  Şi mă tăvălii, sunt ore. Apoi drumul mi-am urmat

  Până, într-o piaţă vastă, geometric loc tărcat, Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington”.

  Oglindea în lacul negru cartierul monoton.

  Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi

  Condeiate alb, cu sgomot, ţăcănit ca şi de ţiteri

  Şi scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.

  Mă apropiai şi-ndată sus p-o literă de smalţ

  Am sărit, dar prăbuşit sunt în maşina cea de scris

  Rătăcind pân arcuşoare, pârghii cu şurup închis, Căţărându-mă pă schele dă oţel pân-ajunsei

  Sus, în nouri, unde foaia iese dân tamburul ei.

  E cât mine orice buche care scrisă e pe filă

  Şi-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca şi cel de coşenilă, Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriaşele statui Şi-umplu piaţa nesfârşită. „Mamă, mamă!” am strigat Şi pe fila dân maşină dântr-un salt m-am aruncat Până mă izbi o buche de mă răstigni în text.

  Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext

  Pentru a-mi vârî iar coada în istoria ce-o torc.

  Narcisismu-mi e de vină. Insă, iată, mă întorc

  La naraţiuni, descripţii, personage, şi-ţi promit

  Să mă mai zăreşti în carte tot mai mult cătră sfârşit.

  E arhipelagul tainic veşmântat în solzi dă aur

  E tăcerea nesfârşită, ca-n urechea unui maur

  Un cercel e sântul soare care-n lună s-o schimba

  Când sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea.

  Mii de valuri poartă spume şi s-alungă şi se zbate

  Şi se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate, Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit

  Ce să pleacă spre măritul împărat dân răsărit.

  Valuri, nu sunteţi voi chipul vieţii noastre ce să trece?

  Ca şi junii cei resbelnici umpleţi ţărmurile grece

  Toţi plesnind d-enthousiasmos şi bătând cu lancea-n scuturi, Dar moşnegi cu plete albe vă întoarceţi iar în luturi, Luturi verzi şi străvezie dă de unde v-aţi ivit.

  Ici şi colo es dân mare colţurile dă granit.

  Manoil şi cu ortacii privea umbra ce o lasă

  Dedesubt cu mii de stânjeni preste marea dă mătasă

  Mongolferul ce să nalţă colo-n ceruri şi dă cari

  Să agaţă coşul unde adunaţi sunt temerarii.

  Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dâre, Şi de soarele ce arde milionul dă satâre închid geana şi să strâmbă. La motorul ce tuşeşte

  Leonid Ampotrofagul ceva tainic meştereşte, Tot el ţine şi dă cârma ce e parcă evantaliu.

  Languedoc scrie-n răchită cu jungherul ţapăn: a jik)6jik)

  Te6a arată Zenaidei, ce o crede

  Turcă, rusă sau rumâncă, e totuna, citarede

  Baiadere, hetaire, toate sunt în Orient.

  Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.

  Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure

  Când simt sânuri dă muiere cu gurguiele cei dure, Când văd coapsa zuvelcată arcuită subt şalvar.

  Ei simţirile cei nobili iute scot dân bozonar.

  Ei la mandolină-nstrună iute maţul cel dă oaie, îşi ascute peana smulsă şi în călămări o-nmoaie

  Şi-ţi trânteşte la soneturi şi la ode şi canţone

  Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalţone

  Ce îndată pune brânca, de sfârşeşte cu sonetul.

  Zenaida să-ncrezuse în guriţa ca şerbetul, Când fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea

  Care-n mahalăli fecioare cu sân fraged sfâşia.

  Şi acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă

  Păturit ţine răvaşul cu mireasmă de lavandă

  Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.

  Cu cârlige rafinate stihurile-n el sunt scrise:

  Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Şi nici nu văz şi nici n-ascult Pe nime, pe nime? E că în soare mă uitai Şi te văzui în vâlvătai Pre tine, pre tine!

  De ce nu m-am mai ras pă cap? De ce sunt negru ca harap Şi plângu, şi plângu? E că nu poci să îţi vorbesc, Că de te văz mă poticnesc Nătângu, nătângu!

  De ce nici nu mă mai închin, De ce mă arde~n pept un chin De miere, de miere? E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!

  Of, Zinaido, nici nu ştii Ce-aş vrea papucii tăi a fi Sub