Ca ţâţişoare să-ţi coprinz în braţul meu ce-i prea aprins

  Agapi, agapi!

  Îţi scrise astea beizadea

  Nenorocită Calima -

  Limachi, limachi!

  Ese-o lacrimă dân ochiul chinuitei dă amoriu; Să focalizăm pre dânsa şi cu încetinitoriul

  Să o urmărim cum curge pă obraz pă lângă nas. Şi cum scânteindă pică înspre apele de stras. Stop imagine! Gros-planuri până sfera ce sclipeşte între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte Până împle tot ecranul şi atuncea poţi zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate sunt de stele ca şi vazele de floare: Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vâlvoare. Pre subt stele, uliţi pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături şi umbre hâde, garduri râncezi şi poroase, Cerşitori ce îşi descoasă carnea falşă de pă pept, Şontorogi cari aruncă cârja şi păşeşte drept. Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Beţivanilor ce-ntină haina scumpă dă caşmir, Podăresele s-agaţă de drumeţu-ntârziat Şi-i pun mâna pe ruşine, să îl vază-ntărâtat. Totu-i beznă, totu-i viţiu, colcăială de năpârce, îşi aduce-ndat ursitul babele ca nişte hârce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la fereşti a pâlpâit. E-n cămara Zenaidii ce ceteşte un romanţ. Deodat răsar dân noapte sub fereşti trei muzicanţi: Ii vezi bine subt fanariul ce le arde toată faţa, Doi sunt ciori ce trag arcuşul şi îşi rod avan mustaţa, Sunt în zdrenţe şi ochi galbini tot roteşte în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani, O cupolă uriaşă poartă-n creştet, de catle, Fermenea are în spete, căptuşită cu nafe. Ei să sfătuie o clipă şi apoi începe jalnic O cântare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a ţării beizade Şi să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e.

  Zenaida iese iute la fereşti pre subt castani. E ca luna de frumoasă, are şaisprăzece ani Şi d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum. Ea nu ştie că bărbaţii ce promite e doar fum. Jurăminţi îi face junul până-l lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri miroseşte ş-a lămuie; Fata tremurând la peptu-i să aruncă cu oftat Şi jertfit-o-a îndată junele cel desfrânat, Iar în zori fugi lăsând-o cu o lacrimă p-obraz. E aceeaşi care luce între cer şi mare az. S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dân nacelă.

  — Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Şi apoi?

  — Îl omorim, Răzbunând astfeliu chinul neamului prea obidit.

  — Şi apoi? Urmase Zoe cugetarea-i neclintit.

  — Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii

  Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară. Naţiunea va remâne, ce e venetic să peară. Genia care veghează colo sus în nori românii Le va da tăria vânei, le va da mireasma pânii, Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide Şi beserici să vor face, cu sfinţi mândri în firide, Oh, va fi ca-n raiu! Unde nu mai am eu şapte vieţi Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari şi precupeţi, Dascăli şi ţerani în hore să-nfrăţească a lor rânduri, Să zâmbească fiecare când se duce-n patru scânduri, Căci trăind a fost ferice şi ferice va muri.

  — Pân-aici sunt bune toate. Însă cine va cârmi? Căci corabia, se ştie, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pânze şi năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează şi-1 domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obştii. El morale Gânduri n-are, ci-şi frământă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Vrei să punem pre un princip luminat la ţară-n frunte?

  — Nici gândesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cârmuiască, toţi ca unul la putere, Fiecare să îşi spuie-n libertate a sa vrere.

  Să domnească câte unul, nu-i chip altfel, dar puţin, Să nu guste al puterii fără de măsură vin

  Ce îmbată şi te face ca cu zeii să te-asameni, Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalţi oameni.

  Da, gândesc că ar fi bine să să schimbe an dă an

  Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un ţeran, Cel mai bun din starea sieşi, electat de-ntreaga obşte.

  Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobşte)

  Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.

  Soţietatea ca un stupu dă albine o-nţeleg.

  Să nu aive nici palaturi şi nici cabaniţă-n spete, Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete, Nici năpăşti să nu arunce pre spinare de rumân.

  El sfătuitor să fie, ca un tată, un frăţîn

  Ce să-l vază toţi la munca câmpului mânându-şi boii, Iară nu-n saraiuri mândre, laolaltă cu ciocoii

  Ce nimic cu naţiunea nu mai au a împărţi.

  O, muri-voi pentru viaţa nobilei democraţii!

  Un republic democratic în Valahia voiesc!

  — Biet Manoli, zise Zoe cu un zâmbet îngeresc, Şi eu sunt republicană, şi eu voi democraţie, Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.

  Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul?

  Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul, Ce-ascunzând cu viclenie lăcomia de putere

  Să arată-n faţă nobil, strigă revoluţionere

  Cântice (oare ca asta ceva este mai uşor?)

  Pă când bunul cel cuminte sade într-un colţişor

  Şi ruşine-i e să ragă cât iubeşte el poporul?

  În politichie iute să jertfeşte visătorul, Iar naivii cu prinţipuri umaniste să dau tumba.

  Mulţi mâncat-au în pădure dân ficatul lui Lumumba, Mulţi rânjit-au pre când Gramsci, Pătrăşcanul sta sub gratii, Mulţi scurmară în bojocii lui Bălcescu şi Istrati.

  Oh, mă tem că şi dân visul nostru va eşi aşa.

  Pre când Zoe şi Manoli tot din astea discuta, Momâţica