Ercul iute, fără niminea s-o vază Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Şi ţinându-se cu labe îmblănite şi cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul şi Elada Ce sub ei să desfăşoară ca şi hartele cei vechi. Doar o boare dă albastru estompează munţi părechi Unde-ncepe Hellespontul.

  — Ia te uită! Languedoc Strigă tare, şi să uită pân lunetul dân breloc.

  — Ce e? Strigă răzvrătiţii. Dar zăriră de departe Şir dă insuli ce în marea Marmarâ să-nşir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici. Insule cu stânci şi codri, viaducturi şi porţiei, Iazuri pure ca azurul, sate albe şi podgorii.

  Ele-n formă sunt de literi care le umbreşte norii Şi cu literile astea scrie-n mare:

  HELLESPONT

  Ca pre harţe. Îşi ţinteşte Leonidas nasul bont Şi nu-i vine-a crede. Ochii îi mijeşte Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email. Pre când toţi stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronţăia mătasa tare a beşicii. Un şuvoi Dă gaz galbin-verde îesă şi spărtura să sfâşie, Urlă dân bojoci momâţa şi aleargă pă frânghie, Văz cu toţii cum balonul pierde-pierde dân înalt; In zadar aruncă sacii dă nisip şi dă bazalt. Pinza să zbârceşte-ndată şi motorul s-a oprit, Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mână. Marea vine mai aproape, Să lărgeşte mult o zonă dân întinderea dă ape, Zonă ce cuprinde-un ostrov, care creşte-n sus abraş: Este insula întâia, ce în formă e de H. Şi ea să lăţeşte iute cum mongolfierul cade Pân-să văd în ea pădure şi pescarii cu năvoade Răsturnând pă ţărmuri broaşte-n carapace de bagă.

  — Ţineţi-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea! Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat. Un bufnit, o izbitură şi rămasă spânzurat Zepelinul în un arbor ce-şi lăţea în cer coroana. Acăţat e în cordonul ordinului Sfânta Ana Frâncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încâlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalţi şede în nacel Leşinaţi dă isbitură, dar să scoală cătinel Şi cu chiu, cu vai coboară dân copac întreaga ceată Răzvrătiţilor ce vecinie ei cătră lumină cată. Ocolind o pădurice să afundă între stânci.

  D-ai putea privi în ochii melancolici şi adânci

  Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă, Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surâzândă, Brună poate, au roşcată (cât iubesc să mi te-nchipui!)

  Luând dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i, Meşterşug ce-n desperare tot încerc a stăpâni:

  Bat smaragde, pun safire în horbote aurii, Dar ce iaste poesie şi ce iaste doar lipit

  Dă tortiţe, fioriture pă pocalul daurit?

  Cât dân lume, lumea mare, cât dân stele, cât dân creer, Dân real şi dân visare sunt în stare să cutreer?

  Cât dân iad şi cât dân raiu, cât dân dor şi cât dân paterni, Cât dân tot ce fu vreodată scris cu râset şi cu lacremi

  Mai poci însumi a rescrie cocârjat pă foi cu drag?

  Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag, Damele cu tocuri frânte şchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit şi dă calcare. Ce pă margini îşi resfiră fragii copţi şi clopoţeii. Când poteca să lărgeşte, e de-a curmezişu-aleu Neted zid dă stâncă, unde eco creşte şi descreşte: Când momâţa dă un chiot, parcă zece chiuieşte.

  — Spun elinii cum că eco vrăjitor e şi oracul, Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Şi destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rând. Şi strigară câte unul, zidul vorbele-ngânând:

  ZOE: Eco, cât mai este Pân' s-aud aceste: Că numai poporul Este domnitorul Sângur la putere?

  ECO: Ere, ere, ere, ere.

  ZENATDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Când cel care minte Iară-mi va întinde Mâna cu perfumuri?

  ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri.

  LANGUEDOC: Eco, la voilâ Ţara de halva. Voi rămâne oare Lâng-o soţioare în ţara prosperă?

  ECO: Speră, speră, speră, speră.

  LEONIDAS: Când omul ferice, Confirmând pre Nietzsche, Va putea prin ştinţă Şi prin străduinţă Moartea s-o amâne?

  ECO: Mâne, mâne, mâne, mâne.

  MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos, Cine a domniei Şi a volniciei I-o gusta lichiorul?

  ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul, Să afundă căuzaşii pân pădurile sâlhue, Iazuri negre trec pă plute strânse-n ruginite cue, Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;

  Dân bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.

  Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vâsc şi iască, Şerpi, năpârce în crepuscul prind lucios să fojgăiască

  Iară umbrele să-ntinde ca şi cioturi sângerânde.

  Coarne, colţi dă fildeş galbin ies dân negure plăpânde, Câte-un şuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Styxul

  Cum în „Cantafabuli” scoate (-n „Invocaţie”) „Phoenix”-ul.

  Trec cei cinci pă lângă schituri cu anahoreţi schelete, Prăbuşiţi în rase putrezi sub ciupearce şi burete, Văd păianjenii cât palma ce aleargă ca să prinză

  Paseri şi nu muşte: frânghii are ei în loc de pinză.

  Şi deodat să face noapte, şi dodată iese luna

  Râdicând în ceriu crace şi găteji; trozneşte-ntr-una, Tot mânjindu-se dă sânge dă din nori ca dân tifoane

  Sângerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane

  Ii înghesui unii-ntr-alţii zavergiii şi-i opreşte, Când o nălucire hâdă pre toţi cinci îi copleşeşte:

  Dân râpa arsă dodat se varsă, Dodat se lasă duhori de iad

  Fantasme iese în şiruri dese Ca priotese subt crăci de brad. Ceriul să-ntunecă, hârcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi şi ei. Le iese coastele pân piele, maţele Le-atârnă, oasele să sparg de şei. Ies gărgăunii pe buza lunii Şi ca tăciunii stelele ard. Se casc mormintele şi osemintele S-adună sprintene subt hâd stindard. Zboară pân aere îazmele-n vaere, Prind să se-ncaere feţi lepădaţi. Le ard căiţele, s-aprind troiţele, Iese noiţele pre unghii laţi. Codrii în clocote sună de hohote, Balele-n horbote dă pricolici.

  Cu târnăcoapele izbesc hârtoapele

  Şi tulbur apele trolii pitici.

  Babele ţepene cu pântec-pepene

  Călări pe pieptene s-afundă-n nori.

  Se iscă fulgere, pieloase