Prind ca să sângere, mijesc tumori.

  Cerul de bube, munţii de hrube

  Codrul de lupe e năpădit.

  Ielele goale dau rotocoale

  Strâmbe dân şale, cu pept scobit.

  Dodat o vânătă lună, o vânătă

  Mână, o vânătă hârcă luci.

  Cad mandragorele în somnuri, orele

  Se-nţeapăn, horele rămân pustii.

  O vrăjitoare, o lipitoare

  P-un ţap călare strigă „Sabbath”!

  Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Şi lasă muntele desferecat. O grotă tulbure desface muntele Precum muierile când sunt în rut. Şoareci cu aripe, cârtiţe umede, Bufniţe râncede răsar din lut. „Intraţi!” le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rânjind I-mping în peştere cu braţe veştede, I-azvârl cu deştele în labirint.

  Languedoc intră întâiul cu jungheru-n dinţi în grotă, Minunat de ţurţuri palizi atârnaţi de sus horbotă, De gângănii străvezie, care umblă fără ochi. Zoe şi cu Zenaida scuipă-n sânuri de diochi Şi pătrund şi ele-n stâncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mâne, cari lumina firav meleagul, Iar la urmă e Manoli cufundat adânc în vis, Floarea-albastră căutând-o ca şi blândul Novalis. Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pân băltoace, Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface, Ei coprmşi sunt ca de-un farmec, ca nişte copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescând în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri şi dantele Doar o clipă.

  — Apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu? Pentru cine turmalina, malachitul şi cleştarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori pătrate, exagoane, prisme lucii, poliedre Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre? Poate niciodată nime nu ar fi trecut pân grotă.

  Ş-atunci ce rost au, ivite dân pereţi de teracotă, Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:

  Tu la fel luceşti o clipă pre subt pulberea de stele

  Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.

  Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii, Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar, Risipind atâta trudă şi splendoare în zădar.

  Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face

  Dar pă-ncetul să lărgeşte şi-ntr-o sală se preface:

  Are murii de oglinde negre, ce răsfrâng în ele

  Candelabre daurite, licărind în mii de stele, Căci subt prismele-i de cuarţuri se înalţ-un tron măreţ:

  E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preţ

  Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplând ceva

  Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea

  Incrustat e-n vine d-aur şarpele ce coada-şi muşcă, Iar pe perina cea roşă şade-o fee goală puşcă, O fămeie ce nici gândul nu cutează-a plăsmui.

  Praxitel parcă cioplit-a şoldurile sidefii, Iară părul străveziu e ca o apă de isvor

  Ce îi curge-n valuri calde pre gingaşul sânişor, Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.

  Stânga între sâni ş-apasă iar în dreapta are glo -

  Js

  CÂNTUL AL^APTELEA

  Microcosm şi macrocosmos Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Dară sufer şi stejarii Oasele încep a creşte Gol era ca o statuă HALUCINARIA Cetate dăltuită în porfir Cipassă, Manuele Spune-mi ce e poesia Un fantastic mehanism De ce din umbră-mi ai fugit? De ce nu-s singur şi nefericit? Numit ţinut, grup simplu, falsă landă E seară şi ninge-ndesat M-am retras într-o peşteră Deodată mi s-a făcut moarte Floare-a lumilor, val verde

  R

  „ui dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine, Dar în fiecare lume îşi trimete el lumine, Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori. Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi, Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri Ale scoicii grea a minţii au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista

  Ce cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista, Ce-l simţise pă aproape Gongora şi Fulcanelli

  Şi să află chiar în mijloc între-atomuri şi-ntre steli.

  Poate că la rându-mi scris sunt, cu viaţa-mi, cu haloul

  Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul

  Şi să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganţi.

  Îl privesc cu fascinare ai luminelor amanţi.

  Nainteaz-apoi Manoli şi-n amurgul care zbate

  Voluptuos joc cu icoane şi cu şoapte tremurate, Glăsuieşte:

  — Zâna nopţei, adâncimii şi răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ţi vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toţi plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dân ostroave în ostroave, Vânt nebun de libertate umflă vântrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef. Punem sânge, punem aur pă a zilelor gherghef. Dară însă noi ne temem să nu fie un capriţiu Al Istoriei (această damă cufundată-n viţiu) Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni. Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de paterni? Sau e jertfă în zadariu, sângerare fără rost? Feea Hyacint dăschise cu blândeţă al său rost:

  — Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfârşeşte şi începe, Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.

  Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni? Oprimaţi sunt, umiliţi? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer când pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii când ameaza le ia locul, Suferă pământul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocârjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de