Îi vorbeşte doamnei mititele care şade singură la o masă nu departe de mine. Poartă un turn de păr, o construcţie complicată şi stranie, un fel de con făcut din codiţe împletite, în care e înfipt un trandafir roşu.

— Păi e frumos aşa? Omul transpiră, îşi dă sufletul pentru tine, îşi dezvăluie măruntaiele, se despoaie, ce spun eu se despoaie, se dezgoleşte pînă la prostată! Şi matale trimiţi SMS-uri? Se poate şti ce mesaj aveai de transmis acolo că ţi se părea atît de urgent?

Ea răspunde cu seriozitate deplină, aproape cu reproş: Nu era nici un SMS!

— Nu-i frumos să minţi, puică, te-am văzut cu ochii mei! Tac-tac-tac! Degeţele mici, degeţele rapide! Apropo, matale şezi sau stai în picioare?

— Ce? Ea îşi trage imediat capul între umeri, nu… Mi-am scris mie însămi.

— Dumitale personal? Holbează ochii şi priveşte pătrunzător publicul, şi-l face aliat împotriva ei.

— Am aşa ceva, murmură ea, o aplicaţie pentru însemnări…

— Asta-ntr-adevăr ne interesează foarte tare, puică. Ce părere-ai avea dacă noi am ieşi cu toţii pentru o clipă afară ca să nu deranjăm legătura subtilă şi agreabilă pe care-ai ţesut-o cu propria matale persoană?

— Ce? dă ea din cap speriată. Nu-nu, nu trebuie să ieşiţi.

E un defect ciudat în vorbirea ei. Are o voce subţire de copil, dar vorbele îi ies pe gură poticnite.

— Atunci dezvăluie-ne, în sfîrşit, ce ţi-ai scris acolo? Plesneşte de bucurie, şi răspunde imediat: Scumpă eu, mă tem că va trebui să ne despărţim, deoarece în seara asta, puişor, l-am întîlnit pe bărbatul visurilor mele, de care îmi voi lega soarta, sau cel puţin chingile de la pat pentru o săptămînă de sex competiţional…

Femeia îl priveşte consternată şi cască puţin gura. Poartă încălţăminte ortopedică neagră cu talpă groasă şi picioarele nu-i ajung la podea. O poşetă roşie mare şi lucitoare e prinsă între trupul ei şi masă. Mă întreb dacă el vede toate astea de pe scenă.

— Nu, spune ea după un lung moment de gîndire, nimic din toate astea nu-i adevărat, n-am scris nimic din toate astea.

— Atunci ce-ai scris? Strigă şi-şi ia capul în mîini cu disperare jucată: convorbirea, care la început era din punctul lui de vedere promiţătoare, se complică pe clipă ce trece, şi el hotărăşte să rupă contactul.

— E ceva personal, şopteşte ea.

— Per-so-nal! Pe cînd cuvîntul tocmai se retrage din faţa ei, îl prinde ca într-un lasou şi-l aduce înapoi cu gîtul tras îndărăt. Merge aşa de-a-ndăratelea pe scenă şi, din mers, îşi îndreaptă cutremurat faţa către noi, ca şi cum ar fi fost azvîrlită în aer o vorbă deosebit de necuviincioasă: Şi ce profesiune, dacă-mi dai voie să-ntreb, are doamna noastră cea atît de personală şi atît de intimă?

Prin public trece o adiere răcoroasă.

— Sînt manicuristă.

— Nu mai spune! Îşi plimbă privirea surprins şi-şi întinde palmele înainte cu degetele răşchirate şi dă din cap în dreapta şi în stînga, în ritm, parcă ar bate într-o tobă: French manicure, vă rog! De fapt, ojă cu sclipici… Îşi suflă uşor peste unghii una după alta: Poate un model de cristale? Cum stai la capitolul minerale, drăguţă? Desene de flori merg?

— Dar n-am voie decît la noi în sat, la clubul de după-amiază pentru copii, şopteşte ea, şi adaugă: Pe lîngă asta înlesnesc şi comunicarea. Şi speriată de propria ei îndrăzneală înalţă încă mai sus poşeta roşie, o instalează ca un paravan între ea şi el.

— Co-mu-ni-ca-ţia? Vulpea din ochii lui îşi opreşte goana, se aşază, se linge pe buze. Doamnelor şi domnilor, anunţă el cu deplină seriozitate: Atenţie, vă rog. În seara asta avem printre noi în mod cu totul excepţional o manicuristă care practică şi spiritism! Unde sînt aplauzele? Unde sînt unghiile? Bateţi din palme! Arătaţi-vă unghiile!

Publicul se supune stînjenit. Mi se pare că cei mai mulţi dintre spectatori ar prefera ca el să-i dea pace şi să-şi vîneze o victimă mai potrivită.

El păşeşte încet pe scenă, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate. Toată fiinţa lui exprimă cugetare şi lărgime de vederi: Comunici, vrei să spui, cu alte lumi?

— Ce? Nu… Eu pînă una-alta numai cu suflete.

— De morţi?

Ea îşi înclină capul spre podea. Chiar şi în semi-întuneric disting zvîcniturile rapide ale unei vine de pe gîtul ei.

— Aaaa… Dă din cap chipurile cu profundă înţelegere prefăcută. Se poate vedea cum se scufundă înlăuntru în adîncurile lui ca să pescuiască de-acolo perle de batjocură şi de sarcasm pe care i le prilejuieşte întîlnirea: Atunci poate că doamna care e şi medium o să ne povestească… Un moment, de unde din ţară eşti venită, Degeţel?

— Nu-ţi dau voie să-mi spui aşa.

— Scuze… Se retrage imediat, simte c-a-ntrecut măsura. „Nu e un căcat desăvîrşit“, scriu eu pe şerveţel.

— Acum sînt de-aici, de lîngă Netania, spune ea, şi durerea loviturii încasate încă îi mai crispează faţa. Avem aici un sat în apropiere… Oameni ca… Aşa cum sînt eu, dar cînd eram mică am fost vecina ta.

— Locuiai lîngă palatul Buckingham? E foarte