agitat, bate darabana în aer, trage din sală încă o trenă subţire de rîsete. Am văzut că a şovăit o fracţiune de secundă înainte de a decide să nu glumească pe seama lui „cînd eram mică“: mă amuză să urmăresc graniţele neaşteptate pe care şi le impune. Insule minuscule de milă şi de bună-cuviinţă.

Dar acum realizez ce-i spune ea.

— Nu, declară ea ferm, cu aceeaşi rigiditate gravă, articulînd apăsat un cuvînt după celălalt: Palatul Buckingham e în Anglia. Ştiu asta, pentru că…

— Ce-i asta? Ce-ai spus?

— Eu dezleg cuvinte încrucişate. Ştiu toate ţări…

— Nu, înainte de asta. Ioav?

Şeful de sală aprinde lumina deasupra ei. În moviliţa împletită şi cu vîrf ascuţit a părului ei argintiu e o dungă violetă. E mai în vîrstă decît credeam, dar are faţa foarte netedă, ca de fildeş. Are un nas turtit şi pleoape umflate şi cu toate astea e în ea, dintr-un anumit unghi, o frumuseţe palidă, acoperită de un văl subţire.

Sub privirile aţintite asupra ei, femeia mărunţică împietreşte. Cei doi motociclişti tineri îşi şoptesc ceva, agitaţi, unul altuia. Ea trezeşte în ei ceva. Cunosc tipurile astea. Florile răului. Exact ca aceia care mă făceau să explodez pe estrada mea la tribunal. Mă uit la ea cu ochii lor: în rochia ei de sărbătoare, cu floarea înfiptă în păr şi cu rujul întins pe buze arată ca o fetiţă care s-a deghizat în cucoană şi a ieşit pe stradă, şi ştie de-acum că o să i se întîmple ceva rău.

— Mi-ai fost vecină? întreabă el şovăind.

— Da, în Romema. De cînd ai intrat pe scenă mi-am dat seama. Şi-şi înclină capul şi şopteşte: Nu te-ai schimbat deloc.

— Nu m-am schimbat deloc? Rînjeşte. Nu m-am schimbat deloc? Îşi umbreşte fruntea cu mîna şi o cercetează încordîndu-şi privirea. Publicul urmăreşte, fascinat de procesul care se desfăşoară sub ochii lui: transformarea unui material de viaţă autentică într-o glumă.

— Şi eşti sigură că sînt eu?

— Bineînţeles, chicoteşte ea şi faţa i se luminează, eşti băiatul care umbla în mîini.

În sală e tăcere. Îmi simt gura uscată. L-am văzut o singură dată umblînd în mîini, în ziua în care l-am întîlnit pentru ultima oară.

— Întotdeauna în mîini, rîde ea şi-şi ascunde gura cu palma.

— Azi cu greu mai pot umbla pe picioare, mormăie el.

— Mergeai după femeia cu cizme mari.

Lui îi scapă un oftat uşor, involuntar.

— O dată, adaugă ea, în frizeria tatălui tău, te-am văzut pe picioare şi nu te-am recunoscut.

Sala începe să respire din nou. Oamenii se uită la vecinii lor, nu le e clar ce-ar trebui să simtă. El îmi aruncă de pe scenă o privire neliniştită şi furioasă. Povestea asta chiar că nu era în program, îmi spune el pe lungimea de undă care s-a stabilit între noi, şi nu e deloc la obiect. Voiam să mă vezi neto, fără adaosuri. Apoi se apropie de marginea scenei şi se lasă pe-un genunchi. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită la femeia mărunţică.

— Şi cum ziceai că te cheamă?

— N-are importanţă… Cînd îşi trage capul între umeri, îi iese în relief un gheb mic sub ceafă.

— Ba are importanţă, spune el.

— Azulai, părinţii mei erau Ezri şi Ester, odihnească-se-n pace amîndoi. Ea caută pe faţa lui un semn de recunoaştere. Tu desigur nu poţi să-ţi aduci aminte de ei. N-am locuit acolo decît puţin timp. Fraţii mei mergeau să se tundă la tatăl tău.

Cînd nu se supraveghează, defectul ei de vorbire se simte mai tare. Ca şi cum i s-ar fi oprit în gîtlej ceva fierbinte.

— Eram mică, aveam opt ani şi jumătate, şi tu poate că erai de-acum bar-mitzva, şi tot timpul în mîini, aşa şi vorbeai cu mine, de jos…

— Numai ca să pot arunca o privire pe sub rochia ta, face el cu ochiul publicului, iar ea îşi clatină capul cu putere şi turnul ei de păr se leagănă. Nu, nu-i adevărat, mi-ai vorbit de trei ori, şi eu purtam rochie lungă, rochia albastră cu pătrăţele, şi am vorbit şi eu cu tine, cu toate că era interzis…

— Interzis? El se năpusteşte asupra cuvîntului cu ghearele scoase. De fapt, de ce? De ce era interzis?

— N-are importanţă.

— Ba sigur că are! răcneşte el din adîncul inimii. Ce ţi se spunea?

Ea dă din cap cu hotărîre.

— Spune numai ce ţi se spunea.

— Că eşti un copil nebun, lasă ea în cele din urmă să-i scape, dar eu am stat de vorbă cu tine. De trei ori am stat de vorbă.

Ea tace şi-şi priveşte degetele. Faţa îi străluceşte deodată de sudoare. La o masă dindărătul ei o femeie se apleacă la urechea lui bărbatu-său şi-i şopteşte ceva. Bărbatul dă din cap că e de acord. Eu sînt complet zăpăcit. Simt că mă ia ameţeala. Scriu repede pe şerveţel, încerc să fac ordine în idei: băiatul pe care l-am cunoscut. Băiatul pe care l-a cunoscut ea. Omul de pe scenă.

— Şi spui c-am