stat de vorbă de trei ori? Îşi înghite saliva, şi după cum îi arată faţa, saliva lui e foarte amară. Ia te uită!… Se sileşte să se dezmeticească, face cu ochiul publicului: Şi tu precis că ţii minte şi despre ce-am vorbit?

— Prima oară mi-ai spus că ne-am mai întîlnit o dată.

— Unde?

— Ai spus că orice lucru care ţi se-ntîmplă-n viaţă ţi se-ntîmplă pentru a doua oară.

— Şi tu ţii minte de-atunci că am spus aşa ceva?

— Şi ai mai spus că am fost împreună copii în Holocaust, sau în Cartea Sfîntă, sau în omul primitiv, nu-ţi mai aminteai exact unde – şi acolo ne-am întîlnit prima oară, şi tu erai acolo actor de teatru, iar eu eram dansatoare…

— Dom-ni-lor! El se ridică în picioare dintr-o săritură, o întrerupe cu un strigăt şi se depărtează de ea cu repeziciune. Avem de-a face aici cu o mărturie rară asupra caracterului lui măndel pe cînd era mic! Nu v-am spus? Nu v-am prevenit? Idiotul cartierului, un copil nebun, aţi auzit, şi care pe deasupra agaţă fetiţe, pedofil, şi care, pe lîngă toate celelalte belele, mai şi trăieşte într-o lume închipuită. Am fost împreună în Holocaust, în Cartea Sfîntă… Spuneţi şi voi! Şi-n punctul ăsta el îşi dezveleşte dinţii într-un rîs mare şi hohotitor care nu convinge pe nimeni. Şi făcînd asta mă priveşte uluit, ca şi cum ar bănui deodată că eu am pus la cale povestea asta, cu femeia mărunţică ivită aici pe neaşteptate. Eu clatin din cap, cer iertare. Pentru ce-mi cer iertare? Chiar n-o cunosc. Doar n-am fost niciodată cu el în cartierul lui, şi de fiecare dată cînd i-am propus să-l conduc acasă el a refuzat, s-a eschivat, a găsit pretexte, poveşti complicate şi întortocheate.

— Şi să mă-nţelegeţi bine, aşa a fost cu mine tot timpul! Acum aproape că zbiară: pînă şi animalele din Romema îşi băteau joc de mine. Serios, era acolo un pisoi negru care de fiecare dată cînd treceam pe lîngă el scuipa, povesteşte-le, drăguţă…

— Nu, nu… În timp ce el vorbeşte publicului, picioarele ei scurte se zbat sub masă ca şi cum cineva ar sugruma-o şi ea ar avea o nevoie disperată de aer: Erai copilul cel mai…

— Şi e-adevărat că ne jucam de-a doctorul şi sora, şi eu eram sora?

— Nimic nu-i adevărat! ţipă ea, şi coboară cu efort de pe scaun şi rămîne în picioare. E incredibil cît e de mărunţică: De ce eşti aşa? Erai un copil bun!

Linişte în sală.

— Ce-i asta? rînjeşte el, şi unul din obrajii lui se înfierbîntă deodată ca şi cum ar fi încasat o palmă încă mai dureroasă decît cele pe care şi le trăsese singur mai înainte. Cum zici că eram?

Ea se caţără înapoi pe scaunul ei, se cufundă în sine, mohorîtă.

— Ştii, prostuţo, c-aş putea să te dau în judecată pentru discreditarea proastei mele reputaţii? Se bate cu amîndouă mîinile pe coapse şi rîde. Ştie să-şi rostogolească rîsul din adîncul pîntecelui, dar publicul, aproape tot publicul, refuză să se rostogolească odată cu el.

Ea îşi înclină capul. Îşi mişcă degetele pe sub masă cu mişcări mici şi precise. Acelea faţă în faţă cu acelea, apoi acelea peste acelea şi apoi acelea între acelea. Un dans tainic care se supune unor reguli numai ale lui.

O tăcere profundă. Într-o singură clipă tot spectacolul se chirceşte. Pe scenă el îşi scoate ochelarii şi se freacă energic la ochi, oftează pentru sine. Oamenii din public îşi iau privirea de la el. O apăsare surdă se răspîndeşte în sală, de parcă un zvon despre o gravă eroare şoptit undeva, departe, ar răzbate pînă aici.

El, bineînţeles, îşi dă seama că seara i-a scăpat din mînă şi imediat execută un fel de slalom lăuntric, aproape că se poate auzi ţăcănitul maşinăriei nevăzute. Holbează ochii şi-şi zugrăveşte pe mutră o expresie bucuroasă, veselă: Sînteţi un public uluitor, un public cum nu întîlneşti decît o dată în viaţă! Strigă şi reîncepe să se agite şi să tropăie cu cizmele lui neroade de cowboy: Frăţiori şi surioare, suflete tot unul şi unul – dar senzaţia neplăcută pe care el încearcă s-o ascundă, s-o diminueze, se întinde şi se îngroaşă în spaţiul micii săli – nu e simplu deloc! El strigă şi-şi întinde braţele pentru o îmbrăţişare largă a tuturor şi a nimănui: Nu e simplu să ajungi la vîrsta de cinzeci şi şapte de ani, şi asta încă după ce-am supravieţuit, precum aţi auzit, Holocaustului şi chiar şi Cărţii Sfinte!

Femeia se crispează, cu capul ascuns adînc între umeri, şi el vorbeşte şi mai tare, încearcă să-i amuţească tăcerea.

— Şi ce e cel mai bine la vîrsta asta e că de-aici se poate de-acum vedea clar plăcuţa cu „Aici locuiesc în voie-bună Dovală şi viermii“… Sal’ tare, băieţi! Frumos din partea voastră c-aţi venit, tună el, ce seară nebună o să fie-aici, aţi venit, după cum zice cîntecul, din toate colţurile ţării, văd aici gagii de la Ierusalim, de la Beer-Sheva, de la Rosh-ha-Ain…

Voci dinspre fundul sălii strigă: De la Ariel! De la Efrat! El se miră: Un moment, sînteţi atîţia din teritorii, atunci cine a rămas acasă să-i caftească pe arabi? Glumesc, glumeeeeesc, facem un pic de băşcălie, o să primiţi imediat despăgubiri! Primiţi douăzeci de milioane de dolari să vă cumpăraţi pufuri / taburete şi gumă de mestecat în bile pentru un Centru