Pionierii se opriră lîngă lac, la o jumătate de milă de punctul de revărsare al Pîrîului Roşu. O problemă de viaţă şi de moarte se punea pentru ei.

Cyrus Smith, obişnuit cu situaţii grele şi ştiind că se adresează unor oameni în stare să privească în faţă adevărul, oricare ar fi fost el, le zise:

— Dacă lacul opreşte puhoiul, atunci o parte a insulei va fi ferită de completa devastare, dar dacă şuvoiul de lavă cuprinde pădurea Far-West-ului, atunci nici un copac, nici o plantă nu va mai rămîne pe suprafaţa ei. Pe aceste stînci golaşe nu ne va mai rămîne altceva de făcut decît să aşteptăm moartea, care nu va întîrzia şi care se va datora distrugerii insulei !

— Atunci, strigă Pencroff, încrucişîndu-şi braţele şi lovind pămîntul cu piciorul, nici nu mai e nevoie să lucrăm la corabie, nu-i aşa ?

— Pencroff, răspunse Cyrus Smith, trebuie să ne facem datoria pînă la urmă !

În clipa aceea, fluviul de lavă, care îşi croise drum printre copacii frumoşi pe care îi şi distrusese, ajunse la marginea lacului. Exista acolo o ridicătură a solului, care, dacă ar fi fost ceva mai mare, ar fi putut să zăgăzuiască puhoiul.

— La lucru ! strigă Cyrus Smith.

Înţeleseră cu toţii ce avea de gînd să facă inginerul. Trebuia oprit torentul de lavă, silindu-l să se arunce în lac.

Pionierii alergară pe şantier. Luară lopeţi, târnăcoape, topoare şi izbutiră în cîteva ore, cu pămînt şi copacii tăiaţi, să ridice un dig înalt de trei picioare şi lung de cîteva sute de paşi. După terminarea lucrului, li se păru că munciseră doar cîteva minute!

Era şi timpul. Materiile lichefiate ajunseseră pînă la poalele ridicăturii. Fluviul de lavă crescu aidoma unui rîu care caută să se reverse, ameninţînd să treacă peste singurul obstacol, care se afla între el şi pădurea Far-West... dar digul izbuti să înfrîneze lava şi, după o groaznică clipă de şovăire, ea se prăvăli în lacul Grant, de la o înălţime de douăzeci de picioare.

Pionierii priveau gîfîind şi fără să scoată o vorbă lupta dintre cele două elemente.

Nici o pană nu este în stare să descrie minunata grozăvie a luptei dintre foc şi apă ! Apa şuiera evaporîndu-se în atingere cu lava incandescentă. Aburii se ridicau la o înălţime uluitoare, ca şi cînd s-ar fi deschis deodată supapele unui cazan uriaş. Dar, oricît de mare ar fi fost masa de apă a lacului, ea avea să fie absorbită, căci nu se reînnoia, pe cînd puhoiul, alimentat de un izvor fără sfîrşit, aducea mereu alte valuri de materii incandescente.

Cele dintîi lave căzute în lac se solidificară îndată, acumulîndu-se într-o asemenea măsură, încît se ridicară pînă la suprafaţă. Peste ele se prăvăli o nouă cantitate de lavă, care, întărindu-se la rîndul său, ocupa centrul lacului. Se formă un fel de zăgaz, ce aduna lava care ameninţa cu umplerea lacului, acesta neputîndu-se revărsa, căci surplusul de ape se pierdea în aburi. Şuierăturile şi pîriiturile făceau un zgomot asurzitor, iar aburii tîrîţi de vînt cădeau în mare sub formă de ploaie. Zăgazul creştea şi blocurile de lavă solidificată se adunau unele peste altele. În locul apelor liniştite se înălţa acum o îngrămădire uriaşă de stînci fumegînde: părea că din frămîntările scoarţei pămîntului s-ar fi ridicat mii de colţuri de rocă. Trei ore după năvălirea puhoiului, căruia nimic nu i se mai putea împotrivi, priveliştea lacului te făcea să te gîndeşti că apele fuseseră răscolite de un uragan, îngheţîndu-le în acelaşi timp pe neaşteptate, la o temperatură de douăzeci grade sub zero.

De data aceasta, focul învinsese apa.

Scurgerea lavei spre lacul Grant fu un adevărat noroc pentru pionieri. Aveau acum cîteva zile de răgaz. Platoul Grande-Vue, Gasa de Granit şi şantierul se aflau deocamdată la adăpost. Aceste cîteva zile aveau să le îngăduie să-şi termine vasul. După aceea aveau de gînd să-l lanseze pentru a se refugia în el, urmînd să-l echipeze cînd va pluti în elementul său. Temîndu-se de explozia care ameninţa insula, nu mai aveau nici o siguranţă să rămînă pe uscat. Adăpostul, pînă acum atît de sigur, de la Casa de Granit, putea să-şi prăbuşească în fiecare clipă pereţii peste ei.

În cele şase zile care urmară, de la 25 la 30 ianuarie, pionierii munciră cît douăzeci la construirea vasului. Aproape că nici nu se odihneau, iar lumina flăcărilor care ţîşneau din crater le îngăduia să lucreze noaptea ca şi ziua. Scurgerea vulcanului parcă era mai înceată, din fericire, căci lacul Grant era aproape umplut şi, dacă ar mai fi căzut altă lavă peste cea dintîi, ea s-ar fi răspîndit, fără îndoială, pe platoul Grande-Vue şi de acolo pe plajă.

Dar dacă din partea aceasta insula era pusă la adăpost, lucrurile se prezentau cu totul altfel în partea apuseană.

Într-adevăr, al doilea puhoi de lavă, care urmase valea rîului Cascadei, nu întîlnise nici un obstacol. Lichidul incandescent se răspîndise în pădurea FarWest-ului. În acest anotimp, cînd copacii erau uscaţi de căldură şi secetă, pădurea se aprinsese pe loc in aşa fel, încît focul cuprinse în acelaşi timp trunchiurile, cît şi crengile înalte, a căror împletire favoriza întinderea catastrofei. Flăcările păreau să se răspîndească mai repede în înălţimi, decît curentul de lavă care încingea poalele pădurii.

Animalele înnebunite, fiarele, ca şi cele îmblînzite, vînat cu păr şi cu pene, se adăpostiră în jurul rîului Mercy şi în mlaştini, dincolo de drumul care ducea la portul Balonului. Dar pionierii erau prea ocupaţi ca să ţină seama de fiare. Ei părăsiseră Casa de Granit şi nici nu mai încercară să se odihnească la Cămin; se adăposteau sub un cort, lîngă punctul de revărsare al rîului Mercy.

În fiecare zi, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se urcau pe platoul Grande-Vue. Harbert îi întovărăşea cîteodată, dar Pencroff nu voia, căci se îngrozea să vadă cum arată insula devastată.

Spectacolul era într-adevăr dintre cele mai dureroase. Toată partea împădurită a insulei era dezgolită. Un singur pîlc de arbori verzi se mai zărea la capătul peninsulei Serpentinei. Ici, colo zăreai trunchiuri înnegrite. În locul pădurilor distruse se întindea un