ţinut mai sterp decît mlaştina. Lava înghiţise totul. În locul minunatei vegetaţii, solul era acoperit cu stînci vulcanice, ce-i dădeau un aspect sălbatic. Văile rîului Cascadei şi ale rîului Mercy nu mai aveau nici o picătură de apă şi dacă lacul Grant ar fi fost în întregime secat, pionierii n-ar fi avut cu ce să-şi stingă setea. Din fericire, capătul dinspre sud fusese cruţat şi forma un fel de eleşteu, care conţinea toată apa potabilă a insulei. La nord-est tîşneau sălbatice ascuţişurile povîrnişurilor vulcanice, care se întindeau ca o gheară uriaşă asupra insulei. Ce înfăţişare tristă, ce spectacol îngrozitor şi cîtă suferinţă pentru aceşti pionieri, care, de pe un domeniu mănob, bogat în cursuri de apă, cu păduri, cu grîne şi cu recolte, se vedeau dintr-o dată pe o stîncă stearpă, pe care, fără rezervele lor, ar fi murit de foame !

— Mi se rupe inima ! spuse într-o zi Gédéon Spilett.

— Da, Spilett, ai dreptate, răspunse inginerul. Numai de-am avea timp să isprăvim corabia, singura noastră scăpare !

— Nu ţi se pare, Cyrus, că vulcanul se potoleşte ? Mai aruncă lavă, dar parcă ceva mai puţină !

— Şi ce-i cu asta ? întrebă Cyrus Smith. Focul tot mai arde în măruntaiele muntelui, iar marea poate să năvălească dintr-o clipă într-alia. Ne aflăm în situaţia călătorilor unui vas mistuit de un incendiu, pe care nu-l pot stinge, şi care ştiu că mai curînd sau mai tîrziu focul va ajunge pînă la magazia cu praf de puşcă ! Vino, Spilett, să nu pierdem nici o clipă !

Timp de încă o săptămînă, adică pînă la 7 februarie, lava continuă să se răspindească, dar erupţia se menţinu ca mai înainte. Mai presus de orice, Cyrus Smith se temea de scurgerea substanţelor lichefiate pe plajă, care n-ar fi cruţat în cazul acesta nici şantierul de construcţie. Între timp, pionierii începuseră să simtă în adîncul insulei nişte, vibraţii îngrijorătoare.

Era în ziua de 20 februarie. Corabia nu putea fi lansată înainte de o lună. Va mai rezista oare insula atîta ? Pencroff şi Cyrus Smith aveau de gînd s-o lanseze de îndată ce corpul vasului va fi în stare să plutească fără să ia apă. Restul se va face mai tîrziu, dar partea cea mai însemnată era ca pionierii să-şi găsească un adăpost în afara insulei. Ar fi fost poate chiar recomandabil să tragă corabia pînă la portul Balonului, adică cît se poate de departe de centrul erupţiei, căci la punctul de revărsare al rîuiui Mercy, aşezat între insula cea mică şi faleză, ea risca să fie strivită în caz de dislocare. Pionierii făcură totul ca să termine corpul vasului.

Ajunseră astfel pînă în ziua de 3 martie, socotind că-l vor putea lansa peste vreo zece zile.

Speranţa înflori din nou în inima pionierilor, atît de greu încercaţi în cursul acestui al. patrulea an petrecut pe insula Lincoln! însuşi Pencroff mai ieşi puţin din deznădejdea în care-l zvîrlise ruina şi devastarea domeniului său. Nu se mai gîndea ce-i drept decît la corabie, asupra căreia se concentrase nădejdea tuturor.

— O vom isprăvi, spunea el inginerului, o vom isprăvi, domnule Cyrus. De altfel e şi timpul, căci în curînd vine echinoxul şi de va fi nevoie vom petrece iarna pe insula Tabor. Dar să stăm pe insula Tabor după ce am stat pe insula Lincoln ? ! Ah, doamne ! Ce nenorocire ! Cine-ar fi crezut una ca asta ? !

— Să ne grăbim ! răspundea de fiecare dată inginerul.

Şi lucrau înainte, fără să piardă o clipă.

Peste cîteva zile, Nab îl întrebă pe Cyrus Smith:

— Credeţi că toate astea s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit căpitanul Nemo ?

— Desigur, Nab, răspunse Cyrus Smith.

— Eu nu cred ! şopti Pencroff la. urechea lui Nab.

— Nici eu ! răspunse Nab serios.

În cursul primei săptămîni a lunii martie, muntele Franklin ameninţă din nou. Fire de sticlă, care nu erau altceva decît lavă topită, căzură ca o ploaie pe sol. Craterul se umplu din nou cu lavă, care se scurse în toate părţile. Puhoiul năvăli peste lava întărită, distrugând astfel scheletele copacilor care rezistaseră primei erupţii. Curentul urmă de data aceasta ţărmul de sud-vest al lacului Grant, trecu peste pîrîul Glicerinei şi se năpusti pe platoul GrandeVue. Această ultimă lovitură dată operii pionierilor fu îngrozitoare. Din moară, din coteţe şi din grajduri nu mai rămăsese nimic. Păsările speriate se risipiră în toate direcţiile. Top şi Jup dădeau semne de spaimă şi instinctul lor îi făcea să presimtă o catastrofă. Multe animale pieriseră în timpul primei erupţii. Supravieţuitoarele nu găsiseră alt adăpost afară de mlaştină şi de platoul Grande-Vue. Drumul spre acesta din urmă le fu acum închis, căci un fluviu de lavă sări peste creasta falezei, prăvălind, pe plajă adevărate cataracte de foc. Nimic nu poate descrie sublima grozăvie a acestui spectacol. Toată noaptea, o adevărată Niagară de fontă lichidă, acoperită cu aburi incandescenţi sus şi clocotind în partea de jos, se înfăţişa privirilor îngrozite ale pionierilor.

Aceştia, nemaivăzînd alt mijloc de scăpare şi deşi nu călăfătuiseră încă încheieturile din partea de sus a corăbiei, hotărîră s-o lanseze.

Pencroff şi Ayrton făcură deci îndată toate pregătirile de lansare, care trebuia să aibă loc a doua zi, în dimineaţa de 9 martie.

Dar, în timpul nopţii de 8 spre 9, o coloană uriaşă de aburi, izbucnind din crater, se înălţă cu detunături îngrozitoare pînă la o înălţime de peste trei mii de picioare. Peretele criptei Dakkar cedase fără îndoială sub presiunea gazelor, şi apele mării, năvălind prin coşul central în abisul de foc, se transformaseră deodată în aburi. Craterul nu fu în stare să ofere aburilor o deschizătură destul de largă. O explozie, care s-ar fi putut auzi pînă la o sută de mile, răvăşi atmosfera. Bucăţi de munte se prăvăliră în Pacific şi peste cîteva minute oceanul acoperi locul unde fusese insula Lincoln.

 

 

CAPITOLUL XX

O stîncă singuratică în Pacific. Ultimul refugiu al pionierilor insulei Lincoln. Perspectiva morţii. Ajutorul neaşteptat. De ce şi cum vine. Ultima binefacere. O insulă pe uscat. Mormîntul căpitanului Nemo.

 

O stîncă singuratică, lungă de treizeci de picioare şi