Atît mai rămăsese din masivul Casei de Granit ! Pereţii se prăbuşiseră, apoi fuseseră dislocaţi şi cîteva stînci din sala mare se îngrămădiseră în aşa fel, încît formaseră acest pisc. De jur-împrejur totul dispăruse în adîncimi: conul inferior al muntelui Franklin, sfîrtecat de explozie, fălcile de lavă ale golfului Rechinului, platoul Grande-Vue, insula Salvării, rocile de granit de la portul Balonului, bazaltul criptei Dakkar şi prelunga peninsulă Serpentină, atît de depărtată de centrul erupţiei ! Din insula Lincoln nu se mai vedea decît această stîncă îngustă, pe care se adăposteau cei şase pionieri şi cîinele Top.

Animalele dispăruseră şi ele — păsările ca şi ceilalţi reprezentanţi ai faunei de pe insulă —: toate fuseseră strivite sau înecate şi din nenorocire bietul Jup îşi găsise şi el moartea într-o crăpătură a solului !

Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff, Nab şi Ayrton scăpaseră cu viaţă, pentru că în mo mentul exploziei se aflaseră cu toţii sub cort şi fuseseră zvîrliţi în mare în clipa în care sfărîmăturile insulei erau proiectate în toate direcţiile.

Reveniţi la suprafaţă, ei zăriră la mică depărtare o grămadă de stînci, spre care înotară şi izbutiră să se urce pe ele.

 Pe această stîncă goală trăiau de nouă zile. Nenorociţii mai aveau doar cîteva provizii din magazia Casei de Granit, pe care le salvaseră înainte de catastrofă, şi puţină apă dulce, pe care o lăsase ploaia într-o scobitură a stîncii. Ultima lor speranţă, corabia, fusese sfărîmată. Nu mai aveau cum să părăsească stînca. N-aveau foc şi nici cu ce să-l facă. Erau sortiţi pieirii !

În ziua de 18 martie, le mai rămăseseră alimente doar pentru două zile, deşi mîncaseră numai atîta cît să poată trăi. Toată ştiinţa şi toată înţelepciunea lor nu mai slujea la nimic.

Cyrus Smith era liniştit. Gédéon Spilett mai nervos şi Pencroff furios se plimbau de colo pînă colo pe stîncă. Harbert nu-l părăsea pe inginer şi se uita la el cerîndu-i parcă un ajutor, pe care acesta nu avea cum să i-l dea. Nab şi Ayrton se împăcaseră cu soarta.

— Of! Nenorocirea nenorocirilor ! repeta mereu Pencroff. Dacă am avea măcar o coajă de nucă, şi tot ne-am duce pînă la insula Tabor ! Dar n-avem nimic, nimic !

— Bine a făcut căpitanul Nemo, că a murit! suspina Nab.

În cele cinci zile care urmară, Cyrus Smith şi nenorociţii săi tovarăşi trăiră mîncînd cu cea mai mare enonomie, atît cît le trebuia ca să nu moară de foame. Erau cu toţii grozav de slăbiţi. Harbert şi Nab începură chiar să aiureze !

Mai puteau ei să păstreze o umbră de nădejde într-o astfel de împrejurare ? Nu ! Care era singura lor scăpare ? Să treacă un vapor prin apropierea stîncii. Dar ei ştiau din experienţă că nici un vas nu trecea prin părţile acelea ale Pacificului ! S-ar fi putut oare ca, printr-o întîniplare minunată, yachtul scoţian să vină chiar acum să-l ia pe Ayrton din insula Tabor ? Era puţin probabil. De altminteri, adiniţînd chiar că venea, comandantul yachlului, după ce va fi cercetat insula fără rezultat, va porni desigur spre alte meleaguri, deoarece pionierii nu izbutiseră să lase acolo o notă, care să-l înştiinţeze despre schimbările survenite în viaţa lui Ayrton.

Nu ! Nu mai aveau nici o speranţă şi o moarte îngrozitoare îi aştepta pe stîncă ! Vor muri de foame şi de sete.

Şi iată că zăceau la pămînt, leşinaţi, nemaiştiind ce se petrece în jurul lor. Singur Ayrton, printr-o sforţare supremă, mai ridica din cînd în cînd capul, aruncînd priviri dezamăgite spre marea pustie...

Dar iată că în dimineaţa zilei de 24 martie, braţul lui Ayrton se întinse spre un punct din spaţiu; el se ridică, întîi în genunchi, apoi în picioare şi mîna sa schiţă un semnal !... În larg plutea un vas ! Vasul nu cutreiera marea la întîmplare. Stînca era pentru el punctul spre care se îndrepta în linie dreaptă, cu cea mai mare viteză, şi nenorociţii l-ar fi zărit cu cîteva ore mai devreme, dacă ar fi avut destulă putere ca să observe zarea.

— Duncan-ul ! şopti Ayrton, căzînd în nesimţire.

...................................

Cînd Cyrus Smith şi tovarăşii săi îşi veniră în fire, mulţumită îngrijirilor primite, fără ca să înţeleagă cum de au putut să scape cu viaţă, ei se aflau în cabina unui vapor.

Un singur cuvînt al lui Ayrton îi lămuri:

— Duncan-ul ! şopti el.

— Duncan-ul ? ! se miră Cyrus Smith.

Era într-adevăr vasul Duncan, yachtul lordului Glenarvan, comandat de Robert, fiul căpitanului Grant, care fusese trimis pe insula Tabor, pentru a-l lua pe Ayrton şi a-l readuce în patrie, după doisprezece! ani de ispăşire !...

Pionierii erau salvaţi şi se aflau pe drumul întoarcerii !

— Căpitane Robert, întrebă Cyrus Smith, cum v-a dat prin gînd, după ce aţi părăsit insula Tabor, unde nu l-aţi mai găsit pe Ayrton, să vă îndreptaţi spre nord-est, străbătînd o distanţă de o sută de mile ?

— Domnule Smith, îi răspunse Robert Grant, aveam de gînd să vă iau şi pe dumneavoastră, nu numai pe Ayrton !

— Pe noi ?

— Fără îndoială ! Mă îndreptam spre insula Lincoln !

— Insula Lincoln ! strigară Gédéon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff înmărmuriţi.

— Dar de unde cunoaşteţi insula Lincoln, întrebă Cyrus Smith, de vreme ce nu este însemnată pe nici o hartă ?

— Am aflat de existenţa ei din nota pe care aţi lăsat-o pe insula Tabor, răspunse Robert Grant.

— Care notă ? strigă Gédéon Spilett.

— Iat-o, răspunse Robert Grant, arătîndu-le un document care indica poziţia exactă a insulei Lincoln, locuinţa actuală a lui Ayrton şi a cinci cetăţeni americani.

— Căpitanul Nemo !... spuse Cyrus Smith, după ce citi notiţa şi recunoscu scrisul de pe documentul găsit la stînă.

— Ah, spuse Pencroff, el este acela care s-a servit de Bonadventure şi s-a aventurat singur pînă la insula Tabor !...

— Ca să lase această notă ! răspunse Harbert.

— Aveam eu dreptate cînd spuneam că şi după moarte căpitanul ne va mai face un ultim serviciu ! strigă marinarul.

— Dragii mei, spuse Cyrus Smith adînc mişcat,