Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
— Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi.
Ce-a fost și ce-am făcut în Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigeau grijile trecerii graniței?”
— Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe-aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscălița, ca și când i-ar fi cerut părerea.
— Săracul! șopti doamna Herdelea.
Căci ușor n-a fost de trecut în Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic – o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat...
— Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, zise Ghighi.
— Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea.
Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăți și primejdii sunt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul și mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?... Ne-am dus împreună la polițaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră... În sfârșit primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie să văd Bucureștii și altele... M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar... Până la Turnu Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plângea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gând îmi ziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrățișat cu Virgil și am plâns amândoi...
— Săracul mamii înstrăinat! murmură doamna Herdelea, ștergându-și nasul.
Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Câineni... România! Țara! Doamne-ajută!... Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea, românește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele... tot și toți... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.
Dar fericirea nu e nicăieri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să viu la dânșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decât niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.
Se poate totuși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită... Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ți drumuri noi, năzuințe noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.
Și astfel, în așteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. Vălmășagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locșor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă rog să-mi scrieți des și mult despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunțișurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul... Vă sărut pe toți cu multă iubire – Titu.
Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o biserică goală. De-abia târziu dăscălița bâlbâi amar:
— Vai săracul băiat, cum s-a mai înstrăinat!... Of, Doamne, Doamne!
— Ce înstrăinat? zise Herdelea, căutând să-și ascundă emoția. Așa-i omul când pică în altă țară... Lasă că se obișnuiește dânsul, că doar e bărbat,