— Să ştii că nu mă păcăleşti. Minţi când spui că minţi. Altminteri între omisiune şi minciună există o oarecare diferenţă. Cu cine te-ai întâlnit azi-noapte pe culoar?

Răspunsul veni rece, aproape ostil:

— Nu-mi amintesc.

— Nici dacă îţi dai un pic de osteneală? Este exclus ca tocmai dumneata, cu simţul dumitale de observaţie, să nu fi băgat de seamă. Hai, încearcă, eu am răbdare.

— Nu ştiu, poate cu Marin, poate cu Vasiliu... Altceva?

Mi-am ales o ţigară.

— Ai un foc?

Izbucni într-un hohot de râs artificial şi, căutându-se prin buzunare, îmi oferi o cutie. Era identică cu cea găsită de mine. Am reţinut felul economicos în care fuseseră aprinse câteva beţe.

Pandele aşteptă să-mi aprind ţigara, apoi întinse mâna după cutie.

— Aşadar, nu-ţi aminteşti sau nu vrei să-ţi aminteşti?

— Încă n-ai observat, domnule căpitan, că sunt animat de cele mai bune intenţii?

— Recunosc, reluai nu prea convingător, că în timpul nopţii, când traversezi culoarele aproape cu ochii închişi, imaginile sunt confuze. În schimb, dimineaţa, după un somn odihnitor, poţi reţine lesne câte ceva. De acord? Cum nu se grăbea să-mi răspundă, am continuat: Spune-mi, te rog, unde te aflai în momentul în care s-a comis crima?

— Unde se află oricare om normal venit la munte ca să se odihnească.

— Adică?

— În pat. E necesar să precizez şi poziţia?

— Dacă se poate...

— Orizontală, pe spate, având piciorul drept puţin îndoit. Pijama cu ursuleţi şi botoşei... Schimbă tonul, devenind agresiv: Uite ce este, tovarăşe căpitan, am impresia că dorinţa dumitale de a mă cunoaşte se confundă cu spionajul pe gaura cheii.

Nu-l mai ascultam. Aveam în faţa ochilor tabloul înregistrat în momentul crimei. Pandele ieşise din cameră complet îmbrăcat.

*

Inginerul rămăsese afară, aşezat pe treptele casei. Se juca cu nişte pietricele, ţintind cu îndemânare scorbura unui brad.

Am luat un pahar cu sifon de la bar şi-am înghiţit un antinevralgic. Când m-am întors la fereastră, inginerul se îndepărtase binişor de cabană în direcţia păduricii.

"Unde s-o fi grăbind?"

O privire scurtă a lui Pandele înapoi, peste umăr, îngrijorată, îmi curmă şovăiala. Am ieşit după el. Urmărirea prin pădurea pleşuvă, cu copaci desfrunziţi de toamnă, reduşi la simple verticale întunecate cu crengi dezolant goale- era foarte anevoioasă. Mă strecuram cântărindu-mi paşii, atent la scrâşnetul uscăturilor gata să-mi trădeze prezenţa. Dar Pandele mergea acum foarte repede, nepăsându-i ori făcând abstracţie de ipoteza unei supravegheri. Se opri abia la buza prăpastiei care hotărnicea pădurea, măsurându-i imprudent, timp de câteva minute, adâncimea. Stătea cu mâinile în buzunare, privind concentrat în gol. Probabil canadiana umflată de vânt mi-a dat senzaţia că se clatină. "Cât de uşor ar putea cădea victimă unei tentative de crimă, nu m-am putut împiedica să gândesc. Un brânci şi… Am încercat tulburătoarea senzaţie că inginerul Pandele, acolo, în faţa prăpastiei, se află la marginea vieţii.

Şi totuşi, în cursul nopţii blocase clanţa la uşă.

Într-un târziu, scoase din buzunarul de la piept o scrisoare. O parcurse cu atenţie, apoi minuţios, cu răbdare, începu s-o rupă. Aruncă totul dintr-o dată. Bucăţelele mici de hârtie, confetii răsfirate evantai în vânt, ezitară lung deasupra abisului.

Pandele privea cum inexorabil, una după alta, cădeau înghiţite de hău.

*

Singur la o masă, cu o sticlă de coniac consumată pe trei sferturi, Marin părea adâncit într-o meditaţie profundă. Avea faţa trasă, cu cearcăne adânci.

"Încă unul care n-a dormit toată noaptea", mi-am zis, îndreptându-mă spre bar, unde Hristu îmi făcea tot felul de semne.

L-am urmat în bucătărie.

— Tovarăşe căpitan, începu el îndată ce rămaserăm singuri, aşa cum mi-aţi spus, m-am gândit ce-au mai făcut divizii.

— Înseamnă că într-adevăr vrei să mă ajuţi. Şi?

— Poate a-ţi băgat de seamă, în spatele cabanei am încropit o baie de aburi. Doctorul mi-a recomandat să fac câte trei băi pe săptămână... Ei bine, acolo indivizii erau cât pe ce să se bată.

— Când?

— Cu o zi înainte de a sosi dumneavoastră. Mi-au cerut voie să o folosească. Cum eu sunt inimă largă, că pe partea asta nu mă cunoaşteţi, tovarăşe căpitan, le-am aprins focul. Lemne aţi văzut, slavă Domnului. Unul din ei n-a vrut să intre. Zicea că nu-l interesează, că n-a făcut niciodată şi că-i aşteaptă afară.

— Cine zicea?

— Urâtu!

— Care urât?

I-a trebuit câteva minute ca să-l indice pe Ionescu. Hristu încă nu le învăţase numele.

— P-ormă, dacă a văzut că ăilanţi sunt puşi pe garagaţă, şi-a scos nădragii, dar chiloţii n-a vrut să şi-i scoată în ruptul capului. Mă miram şi eu, că de, era între bărbaţi. Acum, vă daţi seama ce băşcălie. Doi s-au repezit să-i tragă cu forţa. Urâtul se zbătea cu mâinile şi picioarele » şi urla ca din gură de şarpe. Până la urmă, l-au lăsat în plata domnului. Asta e.

Mă cercetă îndelung cu privirea, încercând să vadă ce impresie făcuse asupra mea informaţia.

— Altceva?

— Altceva nimic.

S-a posomorât.

— Bine, Hristule, am să mă gândesc la ce mi-ai spus.

Fă-mi o cafea tare!

Marin stătea la aceeaşi masă, în aceeaşi poziţie.

— Îmi dai voie?

Şi, fără să-i aştept răspunsul, m-am aşezat alături, având grijă să nu-l frustrez de lumina palidă care se strecura prin perdele.

Marin s-a uitat la mine, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima dată, apoi, dând semne că mă recunoaşte, încuviinţă tăcut. Încercam să-mi explic beţia lui tristă, dar fără să vreau toate ipotezele mele se învârteau în jurul crimei.

Ştiam că tăcerea îi ajunsese proverbială, de aceea am rămas surprins, auzindu-l murmurând:

— Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu. Pentru as-ta nu-ţi trebuie nici spectatori, nici reflectoare.

Am aşteptat să continue. Şi-a umplut paharul încet, cu gesturi măsurate, i-a gustat conţinutul abia muindu-şi buzele şi dintr-o dată l-a sorbit până la ultima picătură.

Încercam zadarnic să desluşesc sensul celor câteva cuvinte. Mult mai târziu, în decursul anchetei, aveam să înţeleg că nu fuseseră aruncate la întâmplare.

Marin părea hotărât să nu mai deschidă gura decât pentru a face să dispară restul de coniac.

— Bei prea mult.

Fără să-şi întoarcă capul, şi-a rostogolit spre mine ochii tulburi, ţintuindu-mă într-o privire care nu era greu de definit.

— Şi ce-ţi pasă dumitale?

— N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Departe de mine gândul unei conferinţe, pur şi simplu fac o