remarcă: te înrobeşti cu luciditate.

Tocmai ducea paharul la gură. A ezitat o clipă, apoi l-a golit, vorbind mai mult ca pentru sine:

— În fiecare om există un amestec de stăpân şi de rob, cu manifestări alternative. Important e să ştii când trebuie să fii unul şi când celălalt.

— Văd că tovărăşia lui Dorneanu începe să dea roade.

A sărit în picioare.

— Uite ce este, căpitane, eu nu-mi amintesc să te fi jignit vreodată! Cu, sau fără voie!

Zâmbii:

— Curios! Toţi se cutremură numai când îi pomenesc numele. Parcă ar avea lepră.

— Din păcate, suferă de o boală mult mai gravă.

— Adică!

Oftă obosit:

— Ar fi prea multe de spus. În orice caz, dacă îmi permiţi un sfat: Nu te apuca să iei drept bun tot ceea ce-ţi spune.

— Partea proastă e că până acum nu mi-a spus nimic.

— Depinde ce l-ai întrebat.

— Amănunte. De pildă, dacă ştie cine-i criminalul.

Încă nu discutasem cu Dorneanu, aşa că aruncasem vorbele într-o doară.

Marin izbucni într-un hohot de râs îngrozitor. Cascade prelungi îi dilatau obrajii, strecurându-se printre buzele crispate.

Era un spectacol lugubru. Un om care râde numai din fălci, ochii continuând să privească rece, dispreţuitor.

— Tocmai pe el ţi-ai găsit să-l întrebi? Tocmai pe el?

Râsul i se curmă brusc, aşa cum începuse. Şi-a scos pachetul de ţi-gări şi, după căutări îndelungate, a descoperit chibritul în unul din buzu-nare.

Era o cutie nouă, fără nici o urmă de frecare. A trebuit să forfotească mult cu degetele până ce-a reuşit să prindă un băţ. Cu gesturi mărunte, l-a făcut să alunece pe latul cutiei.

— Văd că ai trecere la cabanier. Mie a refuzat să-mi vândă chibrituri. Zice că nu are.

— Poate că nu are, făcu el plictisit. Mi-am adus din Bucureşti câteva cutii.

— Îmi dai şi mie una?

Ridică din umeri, apoi aruncă cutia în dreptul meu.

— Fă o listă cu tot ce-ţi trebuie.

Mi-am amintit de caracterizarea lui Pandele "bădăran". Cel puţin în privinţa asta, Pandele nu exagerase.

Chibriturile folosite de cei şase "prieteni" păreau să aparţină aceleiaşi serii de fabricaţie. Toate aveau pe una din părţi reclama stupidă cu oile merinos. I-am mulţumit pentru amabilitate, adăugând:

— Altminteri, nu cred să fiu singurul tapeur.

— Într-adevăr, nu eşti singurul. Vasiliu are brichetă, dar tot cu chibri-te îşi aprinde ţigările. Astăzi, i-am dat a doua cutie.

Vasiliu! La fiecare pas mă izbeam de el. Încercam cu disperare să păstrez un echilibru al supoziţiilor, o pondere în acuzaţii.

M-am întors spre Marin. Fixa îngândurat sticla aproape goală.

— Se pare l-am încercat eu că acum, după cele întâmplate, Dorneanu are şanse să se bucure de favorurile doamnei Ionescu.

A ţâşnit ca un arc, încleştându-mi gâtul. Nu prevăzusem o reacţie atât de violentă, aşa că m-a găsit nepregătit.

— Dacă mai pronunţi o singură dată numele acestei femei alături de numele acestui vierme, te omor!

Cu o mişcare iute i-am întors mâna la spate.

— Pe cine ai mai omorât? Pe cine?

— Lasă-mă!

I-am dat drumul, privindu-mi palma. Amintirea contactului cu degetele sale umede mă înfioră.

Marin căzu pe scaun, bolborosind răguşit:

— Da... am omorât! Dar nu acum şi nu pe cine bănuieşti dumneata.

— Dovedeşte!

— Nu aveam nimic de împărţit cu el.

— Dovedeşte! Dovedeşte că nu aşteptai ca nevasta lui să rămână liberă. Dovedeşte că nu îi făceai curte!

— Curte îi făceau ceilalţi. Dumneata singur mi-ai comunicat şansele lui Dorneanu.

Ultimele cuvinte le rosti cu o greutate evidentă.

— Ionescu ştia care sunt sentimentele dumitale pentru soţia lui?

— Nu.

— Nici nu bănuia?

Ridică din umeri.

— Ştiind că pleacă în grup, de ce nu ai găsit un motiv care să te reţină în Bucureşti? În felul acesta aveai posibilitatea să rămâi singur cu ea.

Mă privi cu o mirare a cărei sinceritate nu putea fi pusă la îndoială.

— Ce tot vorbeşti? Niciodată n-am rămas singur cu a mai mult de două minute.

Nu l-am mai întrebat de ce. Felul în care rostise "ea" răspundea la toate întrebările. O asemenea dragoste putea să-i pună cuţitul în mână. Am schimbat subiectul.

— La ce oră te-ai culcat?

— Când?

— Aseară.

— Zece şi jumătate, unsprezece.

— Nu cumva mai târziu?

— Nu. Mai târziu m-am trezit.

— Te-ai trezit sau ai fost trezit? Încearcă să precizezi.

— Ştiu eu? De fapt, ce importanţă are?

— Lasă aprecierile pe seama mea. Răspunde!

— În sfârşit am vrut să ies la toaletă.

— Ora.

— Cred că după douăsprezece. Se gândi o clipă, apoi adăugă: Poate preciza Pandele. Era pe culoar.

— Îmbrăcat sau în pijama?

— În pijama, desigur. O pijama caraghioasă, de copii.

— Cu ursuleţi?

— Exact.

— Şi? Aţi stat de vorbă?

— Am schimbat câteva cuvinte în treacăt. Toaleta ocupată îi sugerase lui Pandele o glumă. O glumă proastă şi vulgară. Între timp a ieşit Vasiliu. Personal, am renunţat să mai aştept.

— Te-ai întors în camera dumitale?

— Bineînţeles. Câteva minute mai târziu, am adormit.

— Apoi?

— Nu înţeleg întrebarea!

— Ce s-a întâmplat până dimineaţă?

— Nimic.

— Eşti convins?

— În orice caz, eu n-am observat nimic. Nu aveam cum. Adormisem.

— Aşadar, ai dormit până dimineaţă, când te-a trezit urletul lui Ionescu.

— Exact.

— Nu te-ai trezit cumva mai devreme?

— Nu.

— Minţi! Când s-a comis crima, nu erai în camera dumitale!

— Eu?!

— Dumneata! Te aflai la toaletă! Mi-amintesc precis. Iar toaleta se găseşte foarte aproape de scară. De scara pe care Ionescu a fost ucis.

Începu să tremure.

— Într-adevăr... acolo eram.

— De ce m-ai minţit?

— Pentru că, aşa cum ai spus, scara... e foarte aproape.

Încercă să toarne în pahar restul de coniac, dar renunţă, ducând sticla la gură.

Efectul alcoolului se arătă numaidecât. Mai liniştit, Marin îmi spuse:

— N-am făcut-o eu, căpitane! Crede-mă!

— Dovedeşte!

— Cum?

— Uşa de la toaletă era deschisă. N-ai văzut pe nimeni, să zicem, des-chizând o altă uşă?

— Nu.

— Gândeşte-te bine! E un fel de a face dovada pe care ţi-o cer.

Medită un timp, apoi spuse:

— Nu. N-am văzut.

Răspunsul era limpede, prea limpede ca să mai insist.

— Spuneai că Vasiliu ţi-a cerut chibrituri în două rânduri.

— Exact.

— Aminteşte-ţi când ţi-a cerut prima oară.

Mi-a răspuns, fără să se gândească:

— Aseară.

— Mai precis.

— Pe la unsprezece, înainte de culcare.

— Poate să confirme cineva?

— Sachelarie şi Dorneanu. Erau pe sală.

— Cutia pe care i-ai dat-o semăna cu asta?

Am scos cutia găsită în camera lui Ionescu. Marin o întoarse pe toate părţile, apoi răspunse evaziv:

— Da