— Era plină?

— Aşa cred... Oricum, era nouă.

— A doua cutie ţi-a cerut-o azi-dimineaţă.

— Imediat după ce-a avut loc nenorocirea.

— Şi dumneata nu te-ai întrebat ce-a făcut cu prima? Între 11 noaptea şi 7 dimineaţa este exclus să consumi o cutie întreagă de chibrituri.

Ridică din umeri, semn că e foarte încurcat.

Deodată, am avut senzaţia că cineva mă pironeşte cu privirile. Am întors brusc capul.

Ascuns în cotul scării, un bărbat asista la discuţie.

— Bună dimineaţa, domnule Vasiliu!

O rupse la fugă. L-am urmat.

Tocmai voia să închidă uşa camerei în care intrase, dar un picior de-al meu, strecurat în deschizătură, l-a împiedicat.

— Nu face prostii, domnule Vasiliu! Ce naiba, eşti un om în toată fi-rea. Stai jos Aşa. Acum spune-mi de ce-ai fugit, când m-ai văzut?

Abia atunci am reuşit să-l observ mai îndeaproape. M-am înfiorat. Faţa îi era galbenă, suptă, ochii îi jucau în cap îngroziţi, mâinile îi tremurau.

Am repetat întrebarea şi de astă dată; spre surprinderea mea, a izbuc-nit în plâns.

Asemenea reacţie, la un bărbat, este întotdeauna, indiferent de împre-jurări, neplăcută şi tristă.

Am măsurat de câteva ori odaia în lung şi în lat, aşteptând să se liniştească.

Gânduri de tot felul, ipoteze şi soluţii scăpate, din cauza oboselii, de sub controlul riguros la care le-am supus în permanenţă îmi dădeau târcoale într-o înlănţuire haotică.

"Trebuie să mai beau o cafea, să iau ceva tare, în sfârşit, să fac ceva, altminteri partida e pierdută!"

— Ei, te-ai liniştit?

A dat din cap, privindu-mă îndelung.

N-am putut să-i suport mult timp privirea. Ochii lui lipsiţi de viaţă, ca doi bumbi opaci, degajau o tristeţe fără margini.

Era pentru prima dată în cariera mea de anchetator când aveam de-a face cu un astfel de om. Întâlnisem o mulţime de infractori care încercau să simuleze iresponsabilitatea. Privirea lui Vasiliu nu putea fi "făcută".

Pur şi simplu nu ştiam cum să procedez.

Citisem undeva că, în asemenea ocazii, este indicat să dai impresia că nu observi nimic anormal.

— După cum bine ştii, astăzi a fost ucis un om şi tare mult aş vrea să nu fii dumneata vinovatul. (Eram sincer.) De aceea, am să te rog să mă ajuţi. Marin susţine că ţi-a dat două cutii de chibrituri. Adevărat?

Încuviinţă fără vorbe.

— La ce le-ai folosit?

— Pentru.

Îmi arătă ţigara. Cum în cealaltă mână ţinea încă bricheta, a făcut singur corelaţia:

— Rătăcisem bricheta şi, şi prima cutie o rătăcisem Bricheta am găsit-o azi dimineaţă.

— Unde?

— Pe culoar. Lângă fereastră.

Arunca vorbele fără convingere, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că n-am să-l cred.

— Când ţi-ai dat seama că le-ai pierdut?

Mă privi cu aceeaşi lipsă de expresie.

— Nu ştiu, făcu într-un târziu, noaptea, când am vrut să-mi aprind o ţigară.

— Poate-ţi aminteşti şi ce oră era. Văd că ai un ceas cu cadran fosforescent.

S-a mulţumit să ridice din umeri.

— De, făcui eu înţelegător, mare pacoste şi tutunul. Uneori, nu poţi dormi toată noaptea.

— Nici eu n-am dormit.

M-am făcut că nu dau importanţă.

— Se vede, eşti puţin obosit. Dar uite, cu ocazia asta poţi să-mi fii de mare ajutor. Înseamnă că ai auzit dacă s-a deschis sau nu vreo uşă, dacă a circulat cineva pe culoar. Înţelegi ce vreau să spun.

— Fireşte, s-au deschis.

— Care? Mă gândesc că poţi să-ţi dai seama cu uşurinţă când se deschide o uşă din dreapta sau din stânga camerei dumitale. Care anume?

— Toate. Noaptea trecută s-au deschis toate uşile.

— Interesant!

Mă întrebam cum trebuie să-i calific răspunsul. Nu puteam să-l privesc în faţă din cauza ochilor.

— Şi dumneata ai deschis uşa?

— Şi eu. Am ieşit de câteva ori la... toaletă.

— Înainte sau după miezul nopţii?

— Şi înainte, şi după.

"Ia te uită, am făcut eu, mare lucru că nu m-a surprins montând «spionii»."

— Şi nu te-ai întâlnit cu nimeni pe culoar.

— Ba m-am întâlnit.

Începusem să mă tem ca nu cumva răspunsurile să-i fie sugerate de propriile mele întrebări.

— Cu cine te-ai întâlnit?

— Cu toţi. Astă-noapte toţi au ieşit pe culoar.

— Şi eu?

— Sigur că şi dumneata.

Cum luasem o mină uluită, a adăugat:

— Ţi-am auzit uşa.

Socoteam în minte timpul când aceste expediţii nocturne pretinse de Vasiliu ar fi putut avea loc, în contextul celor afirmate de Marin.

— Ai vorbit cu cineva?

— Am schimbat câteva cuvinte cu Dorneanu. Acuza o durere de cap şi m-a întrebat dacă n-am cumva un antinevralgic.

"Iată o afirmaţie, care, în orice caz, are un sâmbure de adevăr", mi-am spus, amintindu-mi schimbul de cuvinte dintre Dorneanu şi Pandele.

— A fost primul pe care l-ai întâlnit?

— Nu. Întâi m-am întâlnit cu cabanierul.

— Aşa.

— Tocmai ieşea de la toaletă. L-am întrebat dacă n-are un chibrit.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Ceva cu noaptea, unităţi, închise.

— Trebuia să-i ceri lui Marin. Tot nu dormea.

— M-am jenat.

— Pe urmă?

— Pe urmă a venit Sachelarie să-mă întrebe dacă n-am auzit un zgomot. I-am răspuns că am auzit.

— Despre ce zgomot e vorba?

— O bubuitură, ca un sac greu care cade pe podele!

— Nici de astă dată nu poţi să precizezi ora?

— Nu. Noaptea obişnuiesc să pun ceasul în buzunar, aşa că.

— Înţeleg. Totuşi, cu oarecare aproximaţie.

— Între douăsprezece şi unu.

Mă gândeam că "sacul" eram eu, dar interesându-mă în ce parte a auzit zgomotul, indică celălalt capăt al culoarului, care da spre sala de mese.

— Pe Pandele şi Marin, începu Vasiliu din proprie iniţiativă, i-am găsit stând de vorbă.

— Despre ce vorbeau?

— Nu ştiu. Îndată ce m-au văzut, au tăcut. De altfel, mai mult şuşoteau.

— Au tăcut, pentru că te-au văzut sau pentru că terminaseră discu-ţia?

— Pentru că m-au. văzut! De asta sunt sigur! Totdeauna fac aşa!

— N-ai prins nici un cuvânt?

— Nici unul.

— Mai gândeşte-te, poate că totuşi îţi aminteşti.

Începu să tremure. Faţa îi deveni pământie. Cu un zâmbet, care aducea mai degrabă a suferinţă, îmi spuse:

— Eşti rău! Îngrozitor de rău!

Am rămas mut de surpriză. Ce anume îl enervase?

— Domnule Vasiliu, cred că m-ai înţeles greşit. În fond.

Văzând că mă apropii de el, a început să strige:

— Lasă-mă! Lasă-mă! Lasă-mă!

Prin uşa întredeschisă au apărut câteva capete: Pandele, Dorneanu şi Sachelarie. Acesta din urmă mi-a făcut un semn discret, apoi s-a depărtat.

— Lasă-l în plata Domnului, căpitane, începu Sachelarie îndată ce m-am apropiat. Nu vezi în ce