— Are des asemenea izbucniri?

— Nu. O dată la câţiva ani. În rest, e un om de treabă şi liniştit, mă rog, un om ca toţi oamenii.

— Spune-mi, dumneata ai auzit un zgomot azi-noapte?

— Da.

— Pe la ce oră?

— Imediat după miezul nopţii.

— Şi te-ai dus la Vasiliu să-l întrebi dacă l-a auzit şi el?

— Nu.

Răspunsul veni simplu şi clar.

— Ţi-a spus el asta?

— Desigur.

— Săracul! Vai şi amar de viaţa lui!

Compătimirea era sinceră. Mă întrebam ce l-a determinat pe Vasiliu să mintă, dar amintindu-mi că incoerenţa este, de fapt, unul dintre primele simptome ale celor care au trecut pe la "Central", l-am compătimit, aşa cum o făcuse şi interlocutorul meu cu câteva clipe mai înainte.

— Care-i părerea dumitale despre această afacere? Te întreb pentru că sunt convins că ţi-ai pus asemenea probleme.

Sachelarie ridică din umeri.

— Greu de spus. Foarte greu. În orice caz, nu-l văd pe Vasiliu în stare de una ca asta... Citindu-mi surpriza în ochi, ridică pentru a doua oară din umeri: în sfârşit, naiba mai ştie?

Mă uitam la omul din faţa mea şi nu-mi venea să cred cât de mult au putut să-l schimbe întâmplările din ultimele ore. L-am întrebat:

— Ţineai mult la el?

— La Ionescu? Deloc.

Răspunsul mi s-a părut de-a dreptul stupid.

— Glumeşti!

— Nu-mi arde, căpitane!

— Atunci de ce-ai sărit după el în apă?

N-am mai continuat. Stupidă era de fapt întrebarea mea.

Sachelarie mi-a confirmat imediat:

— Oricine ar fi procedat la fel.

— Marin susţine că, pentru a se pune bine cu şefii, Ionescu obişnuia să le aducă la cunoştinţă anumite schimburi de impresii obişnuite între colegi. Este adevărat?

— Adevărat. Numai că o asemenea practică nu duce la ceea ce s-a întâmplat.

— Depinde.

— Nu, hotărât nu!

— Chiar dacă unul sau altul dintre cei pârâţi au avut mult de pierdut?

— Dacă ratarea unei plecări peste graniţă înseamnă mult, ştiu şi eu.

— Într-adevăr, pare de necrezut, aşa cum de necrezut este şi mobilul mărturisit în anonimă: crimă de dragul crimei. Eu continui să caut scopul adevărat, pentru care Ionescu a fost ucis. În sensul ăsta am să te rog să mă ajuţi. Cine crezi că ar fi avut motive să-l ucidă?

Sachelarie respiră adânc înainte de a răspunde:

— Vezi dumneata, tovarăşe căpitan, păreri mai mult sau mai puţin întemeiate avem cu toţii. Unii se grăbesc să le împărtăşească, alţii aşteaptă confirmarea evenimentelor. Viaţa de fiecare zi a demonstrat că de obicei greşesc cei grăbiţi. Ca să mă înţelegi foarte bine de ce nu vreau să fac vreo aluzie, am să-ţi istorisesc o mică poveste. Eram elev intern la unul din marile licee bucureştene. Când ajungi la internat înseamnă că nu banii te-au dat afară din casă... În clasă se fura mult. La început, lucruri fără însemnătate: creioane, peniţe, apoi haine, stilouri şi serviete. Fiind cel mai sărac, colegii mă suspectau. Într-o zi, a fost prins adevăratul hoţ. Era băiatul profesorului de franceză. Sachelarie zâmbi unui gând îndepărtat. Cred că nu mai e nevoie de precizări suplimentare. Scuză-mă, te rog, vreau să-mi pun bocancii.

Târându-şi papucii, se îndepărtă. Ceva nu era în regulă. Şi ştiam ce: fabula plină de tâlc cu băiatul cel sărac de la internat o mai auzisem sau o citisem undeva...

Pe Dorneanu l-am găsit în cameră cu un volum mic în mână. Mi-a indicat un scaun şi, făcându-mi semn să tac, începu să citească cu glas tare, plin de încântare:

"Tantôt sonnera l'heure ou le divin Hasard,

Ou l'auguste Vertu, ton épouse encor vierge,

Ou le Repentir même (Oh! La dernière auberge!)

Ou tout te dira: Meurs, vieux lâche! Il est trop tard!"{1}

Închise cartea cu un gest teatral, rămânând minute în şir într-o stare de euforie.

— Magnific! Mirobolant!

Din când în când, mă fura cu coada ochiului. Un oftat plin de regret şi, în sfârşit, Dorneanu coborî pe pământ.

— Cum ţi se pare?

— Sinistru. Nu m-aş mira să fie ceva din "Les Fleurs du Mal".

— Ai ghicit. Îşi dădu ochii peste cap, murmurând extaziat: "Meurs vieux lâche! Il est trop tard!" Realizezi câte adevăruri poate să ascundă versul ăsta mititel? Oamenii nu pot trăi la infinit cu idealuri ipotecate! "Il est trop tard! " Într-adevăr, e prea târziu să mai cred în adevăr şi minciună. Adevărul e o sămânţă ca şi minciuna, iar încrucişarea lor, mărul Evei. Toţi care îl gustă se opresc la mijlocul drumului. Eu l-am gustat!

"Unde naiba vrea să ajungă?"

M-am uitat lung la el. Părea că aşteaptă această privire, ca o încurajare în a continua:

— Din păcate sufletul nu se poate măsura cu rigla de calcul. Astăzi a murit un om! Un om a avut norocul să moară.

— Norocul?

— Bineînţeles. Rănile sufleteşti duc mult mai chinuitor la actul suprem decât obişnuitele crestări ale epidermei. În sensul ăsta medicina a rămas neputincioasă. Făcu o pauză, apoi adăugă: Şi în sensul ăsta de fapt, ce importanţă are? Nimic nu mai are importanţă pentru mine.

Am simulat că-l i-au în serios:

— Nu ai impresia că te-ai apucat să tragi perdele groase la ferestre, repetându-ţi că soarele a încetat să mai răsară?

— Nu, replică el scurt, cel mult calculez distanţa dintre claustrare, comoditate şi resemnare.

Şi-a umplut pe îndelete paharul cu apă minerală, sorbind cu precauţie.

— Ce părere ai despre "întâmplarea" de astăzi?

Mi-a răspuns pe tonul unei concesii regale, privind plictisit undeva, în tavan:

— Îmi confirmă o remarcă mai veche. Oamenii se caută, se întâlnesc şi se despart. Se despart tocmai pentru că au comis imprudenţa să se cunoască.

— Nu cumva tocmai pentru că s-au cunoscut prea puţin?

— Eroare! Cel mai formidabil roman îşi pierde interesul la a treia lectură!

— Trebuie să înţeleg că, după dumneata, Ionescu a fost ucis deoarece cunoştea prea mute despre cineva?

— Sau că cineva cunoştea prea multe despre Ionescu, adăugă, enigmatic.

— N-ai vrea să fii mai explicit?

— N-am cum. E o simplă supoziţie.

— Refuz să cred că ţi-a picat aşa din senin. Orice supoziţie pleacă de obicei de la ceva. Acest "ceva" mă interesează. Ai fost alături de el, i-ai frecventat casa...

— A! exclamă penibil de teatral. Înseamnă că Pandele continuă să fie sănătos tun.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că,