atunci când e sănătos, Pandele trăncăneşte. Personal, nu l-am văzut niciodată bolnav. Mi-ar plăcea să cred că, în ceea ce mă priveşte, s-a exprimat cuviincios.

— Cât se poate de cuviincios.

— Mi-ar mai plăcea, de asemenea, să cred că nu a vorbit despre, hai să spunem relaţiile mele cu doamna Ionescu.

— Depinde ce înţelegi dumneata prin "relaţii".

Şi-a ţuguiat buzele într-un zâmbet de "ştrengar cărunt".

— Îmi ceri prea mult, căpitane. Sunt împrejurări în care un bărbat trebuie să fie discret.

"Eşti respingător, domnule Dorneanu".

— Tot ce pot să-ţi spun e că nu-i lipsită de temperament. Sper, că nu e nevoie să-ţi solicit discreţia...

— Poţi fi liniştit. Înţeleg "împrejurările".

M-a cuprins o silă fără margini. Aş fi părăsit bucuros încăperea, dar, fiind la mijloc o crimă, trebuia să-mi continui ancheta chiar dacă răscoleam într-un coş cu rufe murdare.

— În fond, Mircea avea o consolare. Nu era primul bărbat care a păţit-o.

— Cum e cu "căminul fericit al lui Ionescu" de care îmi pomeneai în declaraţie?

— Ei, şi dumneata.

Era realmente nemulţumit că nu i-am cerut amănunte suplimentare de alcov.

— Vorba lui Arghezi: "Una spui şi alta fumezi".

— Interesant! Ce te face să crezi?

— Pomeneai adineauri de claustrare, resemnare, mărul Evei, ratare şi aşa mai departe. Cum se conjugă toate astea cu aventurile dumitale?

Îi adresasem întrebarea mai mult ca să-l pun în dificultate. Prea mă iritase cu aerul lui de Don Juan ieftin. Dorneanu ezită câteva clipe, apoi rosti sentenţios:

— Nici un condamnat la moarte nu-şi refuză o ultimă bucurie, mai ales când aceasta poartă fustă şi i se oferă singură.

— Ca să vezi! Pandele şi Marin îmi vorbeau despre puritatea ei.

— Imbecilii!

— Ionescu cunoştea această legătură?

— Evident. Devenise, cum se spune, de notorietate publică.

— Şi nu a reacţionat?

— Când ai norocul să ţii lângă dumneata o femeie frumoasă, te mai interesează ce face la croitoreasă? Gelozia, egoismul fidelităţii şi celelalte sunt tare burgheze.

Simţeam că-mi lipseşte aerul. Am continuat totuşi:

— M-aş mira ca, în faţa unei asemenea femei, prietenii dumitale să nu-şi fi încercat şansele.

— Au încercat ei câte ceva.

— Şi?

— Nu tot ce zboară se mănâncă.

— Din câte am înţeles, refuzul doamnei Elvira nu i-a determinat să renunţe.

— Lipsă de personalitate.

Privirea mi-a fost atrasă de o cutie de chibrituri aflată pe noptieră identică cu cea descoperită de mine. Am scos o ţigară, bănuind că Dorneanu va continua să facă paradă de "bunele sale maniere". Nu m-am înşelat. Cu gesturi studiat elegante mi-a oferit un foc.

— Nu fumez, dar am întotdeauna o cutie de chibrituri la mine. În amintirea lui Prometeu.

Frecase fosforul pe latul cutiei.

Uitând repede respectul pentru Prometeu, a aruncat dispreţuitor cutia printre lucrurile împrăştiate pe noptieră.

Mi-am propus "s-o împrumut" îndată ce voi avea prilejul.

— Am observat că nu împărtăşeşti preocupările prietenilor dumitale. Şi totuşi.

— Te întrebi de ce le caut societatea? Mă amuză. Totdeauna m-a amuzat prostia.

— Cineva susţine că la o partidă de pocher Ionescu ar fi spus: "Într-o zi voi fi omul cel mai bogat. E adevărat?

— Parcă l-am auzit şi eu. Cât era de cărpănos nu m-aş mira.

Mi-am amintit un pasaj din declaraţia lui: "A murit un om! Un mănunchi de idealuri... şi virtuţi...

— Nu cumva, am reluat eu, Ionescu se referea la o îmbogăţire subită, realizată prin cine ştie ce moştenire?

— Puţin probabil, dacă ne gândim din ce mediu provine. Nişte mitocani. Curte cu flori, răsad de pătrunjel şi bârfă la portiţă.

— Îi cunoşti părinţii?

— Nu, şi nici nu mi-am dat osteneala. După câte am înţeles, interesul meu se limita la o anumită persoană din familie.

— Se pare că nu prea era agreat de colegi.

— Cine să-l agreeze? Scârba dracului... Dumnezeu să-l ierte! Numai de intrigi se ţinea.

— Intrigi care nu au rămas fără rezultat. Pandele şi Vasiliu, dacă nu mă înşel, au avut de suferit.

— Mă tragi de limbă, căpitane, văd eu. Nu ştii nimic. Dacă vrei, discutăm despre altceva.

— Bine. Vorbeşte-mi despre dumneata.

— Despre mine?

— Spune-mi, de pildă, ce căutai azi-noapte pe culoar.

— Un antinevralgic.

— Şi ai găsit?

— Pe dracu! Ăştia nu mi-ar fi dat chiar dacă aveau provizii pentru un spital.

— Te-ai întâlnit cu cineva?

— Când?

— Astă-noapte.

— Nu. Nu m-am întâlnit cu nimeni.

Ezitase îndelung. Mi s-a părut că o face intenţionat.

— Ciudat! Pandele susţine contrariul.

— Dacă domnul inginer Pandele susţine.

— La ce oră te-ai sculat azi-dimineaţă?

— Să zicem, aproximativ, ora şapte.

— Hai să zicem fără aproximaţie.

— Atunci precizează dumneata. M-a trezit strigătul lui Ionescu.

— De unde ai ştiut că strigase Ionescu?

Nu prevăzuse întrebarea. A început să-şi rotească capul în toate părţile căutând prin odaie un ajutor nevăzut.

— De unde ştii că strigase Ionescu? Răspunde-mi imediat şi fără improvizaţii.

— De unde, de unde? I-am recunoscut vocea...

— Ionescu a scos o singură exclamaţie. O exclamaţie de groază, care în mod firesc schimbă orice timbru. Deci de unde ştiai că strigase Ionescu?

Nu s-a dat bătut. Gesticulând la nesfârşit, bolborosi:

— Strigătul m-a trezit. Cui aparţinuse am aflat mai târziu.

— Minţi, domnule Dorneanu! Aşa cum ai minţit şi în declaraţie. Aşa cum ai minţit adineauri, când pretindeai că nu te-ai întâlnit cu nimeni pe culoar.

Şi-a umplut din nou paharul; şi mai stăpân pe sine, mă încredinţă:

— Rău faci că mă bănuieşti, căpitane. Nu am asemenea preocupări. Eu îmi administrez viaţa, evitând punctuaţia stridentă.

— Nu bănuiesc pe nimeni, domnule Dorneanu.

Anchetez. În mod obişnuit treaba asta se face stând de vorbă cu oamenii, solicitându-le părerea şi cât mai multe informaţii exacte. Reţine te rog: Exacte! Clătină din cap cu îngăduinţă:

— Oameni! Adeseori oamenii sunt mai inaccesibili decât zeii. Dacă printr-o naivă perseverenţă continui să implori sprijinul divin, ai şansa de a fi ascultat sau nu... Există unii oameni care te scutesc de asemenea tentative.

— Te gândeşti cumva la distanţa pe care o impun?

— La distanţa pe care toţi ar trebui să o impună. Pronunţase acel toţi cu regretul că nu face şi el parte

dintre ei.

L-am lăsat să-şi umple în linişte paharul cu apă minerală.

Era cel mai bun prilej ca să-i studiez mâinile. Degetele lungi, nervoase apucau paharul cu o eleganţă desăvârşită, împrumutând gestului o graţie orientală.

"Ce naiba căuta omul ăsta pe munte?"

Cu un uşor efort de imaginaţie, am înlocuit paharul cu un cuţit. Dorneanu rămase