o clipă cu mâna suspendată în aer şi parcă ghicindu-mi gândurile îşi privi unghiile îngrijite, cu un zâmbet enigmatic;

— Altceva?

— Atât deocamdată. Mulţumesc.

Mă pregăteam să ies, când l-am auzit:

— Păcat! Eşti un interlocutor agreabil. Realmente mă deranjează gândul că mai devreme sau mai târziu n-am să mai pot sta de vorbă cu dumneata. Sau n-ai să mai vrei dumneata să stai de vorbă cu mine. Mare păcat! Oricum, ne trecea timpul mai uşor.

M-am întors surprins de modulaţiile vocii. Aveam în faţă un alt Dorneanu. Un Dorneanu fără poze şi ifose, fără ambalajul său obişnuit. Un Dorneanu echilibrat, rece şi ostil care mă împungea cu privirea.

— Ce te face să crezi că aştept să treacă timpul?

O clipă, şi-a descoperit dinţii albi, sănătoşi, într-un zâmbet nedefinit:

— Vorbiţi atâta despre viitor, îl zugrăviţi în culori atât de vii, încât m-aş mira să nu încerci un regret faţă de încetineala cu care se scurg anii.

— Şi dumneata eşti nerăbdător?

— Hm, mai degrabă curios.

— Dar cum se explică faptul că prezentul nu-ţi stârneşte deloc curiozitatea?

— Mă înspăimântă decepţia. Fără îndoială asta-i cauza pentru care evit să vă aprofundez. Pe vremuri, am cântărit burghezul de la mărunţiş până la bancnota cea mare. Nişte imbecili.

— Cu alte cuvinte, în linii mari ne accepţi?

M-a privit de parcă aş fi spus cea mai cumplită gugumănie.

— Ştii foarte bine că vrând-nevrând e singurul mijloc de convieţuire.

— Ei asta! De ce nu lupţi dacă nu-ţi convine?

— Îmi sugerezi?!

— Te întreb.

— Pentru că am cel puţin decenţa să nu adun cioburi de sticlă colorată, de vreme ce nu pot atinge stelele.

Ultimele cuvinte le-a rostit în şoaptă, cu o demnitate reţinută, apoi s-a ridicat, îndreptându-se spre fereastră.

Ploaia continua să cadă, izbind monoton geamurile.

Am tăcut amândoi. Într-un târziu, vorbi fără să se întoarcă:

— De fapt, pentru ce îţi spun eu toate astea?

— Ca să ne treacă timpul. Din câte am înţeles, dumneata ai studiat filozofia. La München, dacă nu mă înşel.

— München, Heidelberg, Berlin.

— Şi acum?

— Abia acum îi înţeleg inutilitatea. A filozofa înseamnă a constata şi într-un fel a reproşa. Or, mi se pare anevoios, nerentabil să te erijezi în judele moral a peste trei miliarde de oameni.

— Oho!

Exclamaţia îmi scăpase fără să vreau. Dorneanu ridică din umeri:

— Întâmplarea de astăzi am riscat pare să nu te fi lezat prea mult.

— Te referi la Ionescu?

— Bineînţeles.

— Aşa se pare. În general evit investigaţiile intrinsece.

— Din comoditate?

— Din calcul. Dintr-un calcul elementar. De ce să oftez la durerile altora, când abia mi le pot stăpâni pe ale mele?

— La prima, vedere cineva ar putea să creadă că eşti egoist şi nemaipomenit de superficial.

— Eroare. Nemaipomenit de egoist şi puţin şi superficial.

N-am reuşit să-i surprind nici o urmă din celălalt Dorneanu, cu toate că îl urmăream atent.

— Spune-mi, te rog, de ce joci teatru în permanenţă?

Pur şi simplu, a sărit în sus:

— În fond, ce vrei de la mine?

— Încă n-ai înţeles?

— Ţin să te avertizez că nu ştiu cine-i criminalul! Nu ştiu nimic.

Era limpede că doreşte să plec.

— Chiar dacă aş bănui pe cineva, tot nu ţi-aş spune.

— De ce? Mi-ai spus atâtea încât nu văd ce mai contează la dumneata un fleac de nimic.

— La cincizeci şi cinci de ani e riscant să te hazardezi în pronosticuri. Altminteri se spune că de obicei riscă cine a pierdut totul.

— Înseamnă că tot ţi-a mai rămas ceva.

S-a aplecat asupra mea, şoptindu-mi apăsat:

— Răbdarea!

 

*

 

Coborând în sala de mese, i-am cerut cabanierului o cafea (a câta, oare?) încercând să sistematizez "materialul" obţinut.

Credincios obiceiului, am notat în carnet:

a) Rivalitate sentimentală: (Marin, Sachelarie, Pandele şi Dorneanu).

b) Afectaţi de intrigile victimei: (Pandele şi Vasiliu).

c) Aprind chibritul, frecând fosforul pe latul cutiei (Marin, Dorneanu şi Pandele). Rămân de verificat Sachelarie şi Vasiliu.

d) Toţi au hanorace de culoare deschisă.

e) Curios, toţi au ieşit pe culoar între 12 şi 1. Nici unul mai devreme sau mai târziu.

f) Deşi se dispreţuiesc reciproc, nu-şi aruncă învinuiri unui altuia. Explicaţia?

"Nu mă grăbesc să am bănuieli" (Sachelarie). "E riscant să te hazardezi în pronosticuri" (Dorneanu).

g) De ce a insistat Dorneanu asupra unui anumit gen de relaţii cu soţia victimei? Nu cumva pentru a-şi motiva prezenţa în anturajul lui Ionescu, atâta vreme cât nu participa la distracţiile celorlalţi?

h) Când joacă Dorneanu teatru? Când este serios şi a dovedit că poate să fie sau când frizează neseriozitatea?

i) Cu excepţia lui Vasiliu, toţi declară că nu l-au agreat pe Ionescu.

j) Vasiliu pierde în noaptea premergătoare a crimei bricheta şi chibritul. Am notat pe verso:

Sachelarie despre Vasiliu: "Nu-l văd pe Vasiliu în stare de una ca asta".

Pandele despre Marin: "Cu asemenea oameni nu-i bine să te întâlneşti noaptea".

Marin: "Nu-l cunoşti pe Dorneanu... Din păcate, suferă de o boală mult mai gravă".

Pandele despre Sachelarie: "Îi place uneori să epateze, atât şi nimic mai mult".

Vasiliu (când a ieşit noaptea pe culoar): "Pandele şi Marin şuşoteau nu ştiu ce."

(Marin susţine că Pandele i-a spus o glumă.)

Încercam să cântăresc în ce măsură precizările făcute puteau fi socotite aluzii.

Întrebarea în legătură cu afirmaţia lui Ionescu ("În curând, voi fi omul cel mai bogat") primise răspunsuri expediate.

Nici unul nu i-a acordat importanţă. Sau nu a vrut să-i acorde?

Un strigăt de groază veni de sus.

Cu părul vâlvoi, cu ochii ieşiţi din orbite, Sachelarie apăru urmat îndeaproape de Pandele şi Marin.

— Repede! Veniţi repede, tovarăşe căpitan!

N-am mai întrebat pentru ce. Din câteva salturi am ajuns pe culoar.

Una dintre uşi era larg deschisă, iar în pragul ei Dorneanu îşi acoperea faţa cu mâinile.

În cameră, de o frânghie prinsă în grinda tavanului, atârna Vasiliu.

 

 

Capitolul X

SPOVEDANIA CELUI UCIS

 

Am tăiat imediat frânghia, lăsând neatins nodul. Târziu, Vasiliu murise. Ochii negri, opaci şi înainte, acum două pietre neînsufleţite, păstraseră şi dincolo de moarte, comunicând ca pe un mesaj postum o expresie de uimire, de ultimă surpriză.

Marin, dintr-un rest de deformaţie profesională, îşi oferi serviciile.

L-am oprit, adresându-mă întregului grup:

— Vă rog să vă retrageţi într-una din încăperi. Toţi, împreună în interesul cercetărilor şi al dumneavoastră personal, până la sosirea autorităţilor competente este de dorit să nu părăsiţi această încăpere nici o clipă.

Ultimele cuvinte le-am rostit silabă cu silabă.

— Dacă cineva încearcă totuşi, rog pe ceilalţi