— Sunt, suntem arestaţi? bâigui Marin.

— Nu. Deocamdată.

Ieşiră. De pe culoar se auzi vocea lui Pandele:

— Ce cercetări? E clar ca lumina zilei.

Da, totul părea să fie foarte clar. Un plic, geamăn celorlalte, sta rezemat de cana cu apă.

Deschizându-l, eram pregătit să citesc pagini lungi, de jalnică ori poate cinică confesiune. Spre surprinderea mea, conţinea doar două cuvinte:

"N-am reuşit!"

Renunţase la scrisul acela contrafăcut din anonime. Caligrafia era ascuţită, cu bucle lungi, nervoase.

"N-am reuşit." Două cuvinte, care în fond mărturiseau totul. Hotărârea lui Vasiliu de a comite o crimă inedită, sentimentul eşecului în faţa suspiciunilor ce-l înconjurau, greu de suportat de o minte bolnavă, şi consecinţa care crezuse că se impune: sinuciderea.

Aşa păreau să spună cele două cuvinte. Şi totuşi.

De când tăiasem frânghia, ceva continua să mă sâcâie. Ce anume? M-am oprit în prag, încercând să reconstitui scena. Ce naiba mă izbise? S-o luăm metodic. Ce văzusem mai întâi? Evident, cadavru lui Vasiliu. Şi? Supăra o neconcordanţă. Era ceva prea mult sau lipsea ceva.

Scaunul pe care se urcase Vasiliu stătea răsturnat lângă perete; i-am însemnat locul şi l-am aşezat sub grinda de care se spânzurase.

Revenind în pragul odăii am privit atent timp de câteva minute, spaţiul gol dintre scaun şi capătul frânghiei care atârna în toată lungimea ei. Lipse doar laţul rămas la grumazul sinucigaşului.

O idee mă ţintui locului. "Să fie posibil?"

Folosindu-mă de cordonul unui halat găsit printre lucrurile din cameră, am trecut imediat la verificarea straniei ipoteze.

Cunoscându-mi lungimea palmei, am măsurat distanţa de la scaun la grindă: doi metri şi jumătate. Lungimea cadavrului, plus cea a frânghiei totalizau doi, metri şi treizeci şi cinci. Rămâneau deci cincisprezece centimetri imposibil de justificat (chiar presupunând că Vasiliu s-ar fi ridicat pe vârful picioarelor).

În consecinţă, pentru ca Vasiliu să-şi fi putut băga capul în laţ trebuia ca scaunul să fie mai înalt, ori frânghia mai lungă.

Aceasta era neconcordanta care mă izbise.

Nu, Vasiliu nu se spânzurase. FUSESE SPÂNZURAT!

Cercetarea frânghiei mi-a confirmat încă o dată temeinicia concluziilor mele. Fibrele de cânepă, scămoşate într-un anumit sens, demonstrau că s-a tras de frânghia trecută peste grinda tavanului, pentru a ridica o greutate. De aici şi cele câteva aşchii de lemn provenite din frecarea cu grinda.

Un ciocănit discret în uşă îmi întrerupse cercetările. Era cabaniera. Mi-am dat seama că are să-mi spună ceva important.

— Tovarăşe căpitan, javra dracului a mâncat toată otrava.

— Ce-a mâncat?!

— Din crăticioară. Aveam nevoie de oală şi-am mutat otrava. Mi-am amintit de vasul cu gălbenuşuri peste care se aruncase praful misterios.

— Unde-i câinele?

— După cuptor, trăsni-l-ar şi n-ar mai ajunge! Că n-am putut sta cu ochii numai pe el.

Am încuiat cu cheia odaia lui Vasiliu şi, coborând scările, i-am zis femeii:

— Hai la bucătărie!

Câinele se ghemuise în spaţiul strâmt dintre cuptorul de cărămidă şi zid, căutând adăpost.

Nu părea bolnav. L-am ademenit cu o bucată de carne. Neîncrezător, se codi înainte de a-şi părăsi bârlogul. Înghiţi carnea cu lăcomie, apoi dădu din coadă, mirosindu-mi ghetele.

Jucându-mă cu câinele căutam să-i surprind vreo reacţie anormală, moleşeală sau durere. Nimic. Era vesel şi zburdalnic, mi se căţăra pe picioare. Bucătăreasa, cam nedumerită, nu înceta să-l afurisească, căutând astfel, pe cale indirectă, să-şi scuze neatenţia. Eram descumpănit, asaltat de tot felul de presupuneri.

Am trecut în W.C., o încăpere strâmtă, umedă şi rece, dotată cu un minimum de instalaţie sanitară. M-am urcat pe marginea de faianţă a toaletei.

Trupul se strecură cu uşurinţă prin fereastră. Cu un mic efort, răsucindu-mi torsul şi gâtul spre stânga, puteam să văd toată bucătăria.

Cabaniera, deşi avertizată, avu o tresărire. Am rugat-o să nu se ocupe de mine. Voiam să determin poziţia mâinii criminale.

Am încercat întâi cu stânga. Cotul se oprea în uşorul ferestrei, făcând imposibilă orice mişcare. Afară de asta, pentru a putea privi în bucătărie, trebuia să te sprijini obligatoriu în mâna stângă. Am întins-o apoi pe dreapta. Da, din această poziţie puteai lesne azvârli ceva pe masă.

Am părăsit W.C.-ul frământat de o idee: Vasiliu avea înnegrită unghia degetului gros de la mâna stângă. Ori cel care operase sub ochii îngroziţi ai bucătăresei o avea la mâna dreaptă.

Era prima greşeală a necunoscutului.

*

În ultima sa dimineaţă, Ionescu recunoscuse că cineva îi cotrobăise prin rucsac. Căuta ceva. Pentru acest "ceva" locuinţa îi fusese răscolită de câteva ori. Ce ascundea Ionescu? Un obiect minuscul, de care nu trebuia să se despartă? Nu putea să se despartă. Un obiect sau o însemnare.

Îmi frământam mintea, încercând să mă identific cu raţionamentele criminalului. Mi-am amintit de întâmplarea din baia de aburi, relatată de Hristu:

"Ionescu n-a vrut în ruptul capului să renunţe la chiloţi. Se zbătea, urla, lovea cu pumnii.

Pudoarea? Eforturi disperate de a-şi ascunde anumite infirmităţi.

Un gând mai îndrăzneţ decât cel care-mi sugerase şi reluarea sinuciderii mă fulgeră: "Sau ascundea pe şolduri acel «ceva»".

*

Dacă n-aş fi asistat la crimă, puteam să cred că Ionescu dormea. Stătea în aceeaşi poziţie în care-l aşezasem şi nimic nu părea să-i fi tulburat odihna.

Am încuiat uşa şi de astă dată, începui să-l dezbrac. Treaba se dovedi foarte dificilă. În cele din urmă reuşii să-i dezvelesc şoldurile.

Am tresărit. Cineva mi-o luase înainte. Pe şoldul drept, într-un loc uşor de acoperit cu un slip de orice dimensiune, pielea fusese înlăturată cu ajutorul unei lame, poate bisturiu, ori briceag foarte ascuţit. Porţiunea nu depăşea suprafaţa unei cutii de chibrituri.

Tatuaj! O însemnare sau un desen făcute prin tatuaj! Iată ce căutase criminalul.

Cineva ştia că Ionescu posedă un desen sau o însemnare ce trebuia găsită cu orice preţ. Pentru aceasta i-a căutat prietenia şi i-a percheziţionat apartamentul palmă cu palmă.

O însemnare de trei-patru centimetri putea fi uşor ascunsă, dar cu atât mai greu de descoperit.

Criminalul nu s-a descurajat, continuând să caute şi aici pe munte. Abia când şi-a găsit hainele descusute, Ionescu a realizat ce anume căuta.

Incidentul de la baie l-a scutit pe criminal de investigaţii suplimentare. Refuzând cu disperare să se dezbrace la fel ca ceilalţi, Ionescu îşi semnase actul de deces.

Din motive care-mi scăpau, purtătorul tatuajului trebuia să moară. Sosirea mea i-a sugerat criminalului ideea unui spectacol. Mi-era greu să-mi imaginez că prevăzuse această sosire. N-avea cum.

I-am trecut în revistă pe toţi cei prezenţi în