cabană. Cine să fie? Pentru asemenea ispravă, îţi trebuie mult sânge rece şi o minte a naibii de ascuţită.

Nu reuşeam să-mi amintesc de nici un cuvânt, de nici un gest, capabil să mi-l indice pe autorul dublului asasinat.

În sfârşit, înlăturând orice urmă ce-ar fi putut trăda felul în care cercetasem cadavrul, am părăsit odaia.

 

*

 

Alături, Vasiliu mă aştepta păstrând încă în trăsăturile încremenite expresia de surpriză.

"În ultima clipă mi-am dat seama cine-i criminalul", spunea chipul său. Iar acesta aştepta acum, împreună cu ceilalţi; rezultatul anchetei. Mi se părea că aud rugăciunile lui fierbinţi, adresate infernului.

Chipurile celor şase îmi defilau înaintea ochilor. Soţia cabanierului cu figura plânsă mă mustra "Tocmai la mine vă gândiţi, tovarăşe căpitan?"

Hristu, cu zâmbetul slugarnic, îşi potrivea minciunile în dosul jurămintelor.

Sachelarie se confunda cu prima victimă. Era ud şi îngheţat, întins printre pietrele de pe marginea lacului.

"Nu, nu-l iubesc pe Ionescu". Nu-l iubesc pe Ionescu.

Dorneanu, sorbindu-şi paharul cu apă, declama teatral: "Meurs vieux lâche! Il est trop tard"...

Pandele zâmbea răutăcios: "Cu un strop de perspicacitate ai putea evita eforturile penibile de-a ne investiga".

L-am auzit pe Marin spovedindu-se sticlei goale de coniac: "Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu".

Obosit, am deschis fereastra. Aerul proaspăt de munte pătrundea în odaie. Sosea ca o chemare la viaţă, amplificând la puteri necunoscute noţiunea de existenţă, sfidând moartea cuibărită în cabană. Fumam, rezemat de pervazul ferestrei. Cu gest involuntar m-am lovit cu palma peste frunte. Cum de nu mă gândisem la asta până acum?

Pentru ca să ajungă sub grinda din mijlocul camerei, victima trebuia transportată. Criminalul era prea abil, ca să nu-şi dea seama că, târând-o, ar putea lăsa urme pe duşumea.

Vasiliu mort prin strangulare fusese luat în braţe, ceea ce sporise cu zeci de kilograme greutatea asasinului. În cazul acesta, "spionul" strecurat pe talpa bocancului în mod fatal îşi lăsase iscălitura pe scândurile podelei.

M-am aplecat. Am descoperit repede semnul repetat distinct de cinci ori.

Nu ştiu cât timp am rămas jos, pe duşumea. Mă lăsasem cuprins de o dulce toropeală. "Va să zică dumneata erai, dumneata erai."

Recapitulam gesturile, cuvintele sale. Îi urmăream mişcându-se prin sala de mese afară.

"Dumneata erai!" Mângâiam inconştient semnul lăsat de "spionul meu", aşa cum mângâi capul unui copil care a luat premiu.

Mă simţeam epuizat. Pe culoar, în dreptul camerei lui Pandele, i-am auzit pe cei patru prieteni discutând cu aprindere.

Aveam o singură dorinţă: să dorm, să dorm cât mai mult.

Zărindu-mi "chipul obosit" în oglinda atârnată pe unul din pereţi mi-am şoptit: "Hai să te culc, căpitane Anghel!"

 

 

Capitolul XI

CĂPITANUL ANGHEL REGIZEAZĂ

 

M-au trezit bătăi energice în uşă, însoţite de glasul lui Hristu care striga din răsputeri:

— Tovarăşe căpitan, tovarăşe căpitan...

Năuc de somn, am crezut că a luat foc cabana.

— Ce strigi aşa? Au dat turcii?

— Bat de zece minute şi dumneavoastră nimic. Credeam că. Doamne fereşte.

În sala de mese aşteptau patru bărbaţi. Un locotenent-major, un fotograf, medicul legist şi procurorul. Stăteau în picioare lângă fereastră şi dis-cutau în şoaptă.

La extremitatea cealaltă a încăperii, prietenii ocupaseră ca de obicei aceeaşi masă din apropierea barului.

N-aveam să uit niciodată tabloul... Ziua mohorâtă, chipurile trase, murdare şi gelatinoase în lumina cenuşie anevoie intrată prin ferestrele mici, atmosfera încordată, apăsătoare, nedisimulată.

Dorneanu, picior peste picior, cu barba sprijinită în podul palmei, cu o sprânceană ridicată, observa eforturile inginerului Pandele care amesteca la nesfârşit cărţile prinzându-le de capete şi apoi dându-le drumul simultan. Cărţile se intercalau cu un plescăit care-l irita în mod evident pe Marin. Figura doctorului, buhăită, avea o expresie mai obtuză ca oricând. Ţinea pumnii strânşi, atât de strânşi, încât articulaţiile se albiseră, în timp ce obrazul neras tresărea convulsiv. Urmărea cu nerăbdare crispată exhibiţiile de cartofor ale lui Pandele împins parcă de o voinţă străină, căreia nu-i putea rezista. Sachelarie, plimbându-şi, distrat mâna prin blana câinelui, mă zări primul şi îmi făcu semn discret cu capul. Abia atunci mă observară şi ceilalţi.

M-am apropiat de fereastră. După consumarea convenţionalismelor (prezentări, strângeri de mână etc.), reprezentantul procuraturii, un bărbat slab, cu trăsături unghiulare, propuse expeditiv începerea anchetei.

M-am grăbit să precizez destul de tare; pentru a fi auzit şi de cei de la bar:

— Nu cred să mai fie cazul. Am anchetat personal. Crimă urmată de sinucidere.

Aş fi dat mult să pot vedea figura "lui" în faţa afirmaţiei mele.

— Să urcăm totuşi! făcui, arătându-le scara.

În timp ce medicul legist cerceta cadavrele, i-am chemat pe locotenent şi pe procuror în camera mea.

— Urmăriţi-mă, vă rog, cu toată atenţia, am început febril. Aici, la "Dor de munte", s-a comis un dublu asasinat, iar criminalul se află jos, la bar.

— L-aţi şi identificat?! se miră sincer locotenentul.

Am răspuns printr-o înclinare a capului.

— Atunci.

— Intenţionat, în auzul tuturor, am declarat că este vorba de o crimă urmată de sinucidere. Această impresie a ţinut criminalul s-o lase. Înţelegeţi... Deocamdată nu cunoaştem mobilul. Arestându-l imediat riscăm să ne angajeze pe piste false fie camuflându-se în spatele unei tăceri încăpăţânate, fie improvizând la nesfârşit. Iar mobilul se pare că şi-a meritat osteneala. În plus nu putem face abstracţie de eventualii complici.

Procurorului îi scăpă un fluierat subţire.

— Care din ei?

L-am indicat pe criminal.

— Procedaţi în aşa fel, încât să fie convins că în câteva minute, i-am pus la curent cu toate amănuntele, stabilind cum trebuie să procedăm în continuare.

Procesele-verbale, declaraţiile, fotografiile, reconstituirea "oficială" a sinuciderii s-au terminat noaptea târziu.

De astă dată, spectacolul purta semnătura mea.

 

*

 

A doua zi dimineaţă, coborând în sala de mese, i-am găsit pe Sachelarie, Pandele, Dorneanu şi Marin comentând cu însufleţire drama îngrozitoare a unui nebun.

În uşa bucătăriei, nevasta lui Hristu ştergea la nesfârşit o farfurie, prilej să nu scape o vorbă.

Am cerut nota de plată. Cabanierul şi-a ales îndată din panoplia cu sentimente expresia unei tristeţi nemărginite.

— Aşa degrabă? Îmi pare rău, tovarăşe căpitan.

— Cât de rău îţi pare, Hristule? făcui zâmbind şi fără să-i aştept răspunsul l-am avertizat: Nu uita ce ţi-am spus. Ar fi păcat de soţia dumitale. E o femeie de treabă.

Dorneanu se apropie întrebând mieros:

— Tovarăşe căpitan, cum am putea face să plecăm şi noi?

— Foarte simplu. Faceţi în aşa fel încât acest cinstit remizier să-şi primească banii pentru coniacul în care niciodată