Cu un gest al capului, făcu trimitere la echipa operativă.

— Mda. În fond, cercetările s-au terminat. Nu văd de ce v-ar mai reţine.

Peste câteva ore, călătoream împreună.

*

— Dintr-un absurd simţ al proprietăţii, oamenii cred că se poate testa totul: curaj, pasiune, frumuseţe sufletească. Dezamăgiţii se revoltă împotriva defunctului.

Aşa cugeta Dorneanu.

Pandele număra indiferent stâlpii de telegraf. Sachelarie fuma.

Marin îşi procurase din gară o sticlă de coniac şi acum trudea să-i scoată dopul.

Unul dintre ei era criminalul. Şi eu îl ştiam. Îmi controlam riguros orice reacţie, orice cuvânt, pentru a-i întări convingerea că m-a păcălit.

— Şi zi aşa, inspectore, mă bănuiai pe mine, spuse Pandele, fără să mă privească.

În locul meu a răspuns Sachelarie.

— Pe toţi ne-a bănuit dumnealui.

— Evident, m-ai mult sau mai puţin, completă enigmatic Dorneanu. Nu te supăra, dar strădaniile dumitale erau de-a dreptul naive. Chiar şi un mediocru poate realiza în orice domeniu, că pe măsură ce înaintezi, spaţiul neexplorat devine tot mai larg. Este o lege a firii. Nu, hotărât lucru, în ase-menea împrejurări ne-ar trebui un al şaselea simţ detector.

Sachelarie se simţi obligat să-mi explice:

— De la apa minerală i se trage. Săracul.

Inginerul nu scăpă momentul:

— Personal aş opina pentru o naştere prematură. Mă aşteptam să-l văd pe Dorneanu reacţionând într-un fel. Nimic. Parcă nu despre el era vorba.

— Da, da, un al şaselea simţ...

— Mărturisesc intervenii eu că la început nu l-am crezut pe Vasiliu în stare de atâta inventivitate. Abia mai târziu.

— Retrospectivele sunt întotdeauna tendenţioase, înclinate spre exagerare, decretă Dorneanu. Să nu ne grăbim a-i atribui prea multe păcate. Morţii trebuiesc priviţi cu oarecare pietate. Tot nu se mai întorc niciodată. Eram prieten cu Vasiliu şi, spre ruşinea mea, recunosc că nu i-am ghicit intenţiile. În afara soluţiei nodului gordian, expresia clasică a neputinţei, există şi alte soluţii.

— Ce soluţie putea găsi, domnule Dorneanu? m-am interesat eu cu naivitate, când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui. Să fugă? Vasiliu concepuse crima perfectă. A avut cel puţin loialitatea să-şi recunoască înfrângerea.

— Naiba mai ştie! interveni Sachelarie. Viaţa rămâne totuşi lucrul cel mai de preţ. Admit că şi-a greşit calculele, dar nu era un motiv să recurgă la acte radicale. Rămânea loial şi acceptând pedeapsa, Dorneanu socoti că a tăcut destul:

— Uneori chemăm nenorocirea tocmai din groaza de-a o întâmpina. Inconştienţi, obsedaţi, acţionăm chiar în sensul pe care vrem să-l evităm. Pe de altă parte, a accepta pedeapsa în rate, cu un eventual rabat, obţinut de un avocat isteţ, e mercantil, burghez, aproape odios. Vasiliu a avut dreptate. Nu existau alte soluţii. Respiră adânc şi continuă: După toate cele petrecute, am impresia că duc cu mine frânturi de gânduri şi sentimente, aruncate de-a valma, asemenea unuia care mutându-se într-o casă nouă îngrămădeşte într-un paner toate mărunţişurile. Pesemne că am obo-sit. Da, da, ăsta-i adevărul...

— Adevărul e altul, se întoarse Pandele. Dacă nu-l aruncăm repede pe fereastră, până la Bucureşti ne omoară el pe noi.

— Mulţumeşte cerului că s-a descoperit autorul asasinatului, spuse Marin, altminteri dumnealui intra la idei.

Trenul înainta încetişor, invitându-ne, parcă, să contemplăm, pe îndelete priveliştea fără egal a văii Prahovei.

— În asemenea împrejurări (Dorneanu se referea la seara primului atentat), cea mai mare parte a raţionamentelor sunt false. Doar luciditatea ulterioară a celui care le-a formulat le poate sesiza eroarea. Ce putea gândi dumnealui despre noi? Fiecare individ, mai devreme sau mai târziu, va comite un fapt ilicit, cu sau fără vărsare de sânge întorcându-se spre mine preciză: Teoria nu-mi aparţine.

— Ştiu.

— Multe nu-ţi aparţin, contabiliză Sachelarie, dar nu are importanţă. Dă-i înainte, stimabile. Dorneanu nu se lăsă prea mult rugat.

— Rămânea o singură soluţie: suspiciunea. Te rog să nu mă contrazici, tovarăşe căpitan, pentru că ăsta este adevărul! Şi cum fiecare dintre noi ne temem de incizii în trecut, din care ar putea ţâşni violent vinovăţii ascunse sau abil disimulate...

— Iar te lauzi, interveni Pandele. Pot să bag mâna în foc că n-ai furat niciodată dulceaţă din scrinul bunicii, că n-ai chiulit o singură oră de la şcoală, că n-ai făcut niciodată "blatul" în tramvai şi ai evitat orice discuţie în contradictoriu cu onor direcţiunea întreprinderii.

— Interesant! Ce te determină să crezi asemenea orori?

— Faptul că eşti fricos, Dorneanule.

Mă gândeam dacă Pandele formulase verdictul din convingere sau numai pentru a-l tachina.

Trenul s-a oprit. Având un răgaz de şapte minute, am coborât. Am trecut în revistă produsele chioşcului cu dulciuri, apoi am intrat în restaurant şi de aici, folosind o altă ieşire care da într-o curte interioară plină cu gunoaie, escaladând un gard mic de piatră, am ajuns la miliţia gării.

Când trenul s-a pus în mişcare, am traversat în fugă peronul, aducând un pachet cu pateuri.

Aşa cum prevăzusem, Dorneanu continua să divagheze:

— Metamorfoză? Nu cred decât în metamorfoza fluturelui şi a femeii care iubeşte. În rest, scamatorie sau autosugestie. Totul e în funcţie de şi-retenia celui care operează.

Marin considerând după restul de coniac era bine dispus. Întorcân-du-se spre Sachelarie bătu şaua:

— Negativismul perseverent se datorează ignoranţei şi unei trufii de semidoct.

Desfăcând pachetul, i-am poftit cu un gest. Refuzară politicos, cu ex-cepţia lui Dorneanu.

— Bine că venişi, domnule, s-auzi ce inepţii susţin oamenii ăştia, vorbi el cu gura plină. Nu-l cunoaşteţi pe Vasiliu. Ce metamorfoză putea să sufere un om cu o asemenea fantezie? Că avea fantezie recunoaşteţi! Or pentru o existenţă meschină, fantezia rămâne cel mai neînduplecat duşman. Ea este autorul dorinţelor nesăbuite, ea îl face pe umilul funcţionar să se viseze într-o splendidă vilă pe Coasta de Azur, ori aruncând aur crupierilor la Monte Carlo, şi asta la ora întocmirii unor ştate de plată.

— Crezi că surplusul de fantezie l-a împins la crimă? l-am întrerupt eu.

— Fiecare om doreşte să-şi marcheze trecere prin această lume. Cei mai mulţi fac copii. Alţii încearcă lucruri fără precedent.

— Fără precedent, zise Marin, ar fi să se descopere leacul celei mai banale maladii: guturaiul, Nimeni nu a făcut-o.

Inginerul completă, aparent, fără nici o noimă:

— În schimb, medicii au învăţat să mânuiască bisturiul!

Câteva minute am rămas în