Asasinul privea pe fereastră, surâzând. Îşi savura victoria sau mirosise jocul meu.

— Aşadar, nu vrei să-mi răspunzi, inspectore? reluă Pandele.

— Ce anume?

— Dacă m-ai bănuit!

— Nu, nu am bănuit pe nimeni.

— Aşa să fie? se interesă neîncrezător Sachelarie.

— N-am bănuit pe nimeni. Pur şi simplu am căutat să descopăr date care să-mi certifice nevinovăţia unuia sau a altuia. În felul acesta, prin excludere ajungeam la criminal.

Pandele se dădu bătut:

— Să zicem. Întrebarea este dacă subsemnatul a avut cinstea să se bucure de aprecierile dumitale pozitive.

— Ţii neapărat s-o ştii?

— Fireşte.

— Ei bine, află că ai fost primul notat pe lista celor foarte cuminţi.

— Vorbeşti serios?

— Cât se poate de serios! Se posomorî dintr-o dată:

— Nu e bine, vorbi el cu sine însuşi. Nu e bine de loc, frate Pandele, dacă te laşi citit atât de uşor. Şi uitându-se spre Sachelarie adăugă: Ar mai fi o şansă, ca dumnealui să nu spună întotdeauna adevărul.

— Sau, completă Marin, să se fi înşelat.

Am ridicat din umeri.

Dorneanu folosi prilejul ca să intervină:

— Dacă ţii morţiş ca cineva să te fi bănuit, pot să te asigur că lucrul ăsta s-a întâmplat.

Pandele îşi mărturisi surpriza cu o seriozitate exagerată:

— Nu mai spune!

— Şi dacă ţii morţiş să ştii cine a făcut-o.

— Mor de curiozitate, nu alta.

— Ei bine, află că eu te-am suspectat.

Pronunţase "eu" cu o emfază de-a dreptul ridicolă.

Pandele îşi juca uimirea cu atâta falsă convingere, încât Sachelarie şi Marin izbucniră în râs.

— Câtă perspicacitate!

— Cât rafinament!

— Ăsta ajunge departe!

Dorneanu nici de astă dată nu se supără. Îi privea pe toţi trei cu o expresie a cărei semnificaţi n-am putut s-o ghicesc. Aşteptă cu răbdare până ce râsetele se potoliră, ca să continue:

— Da, dragul meu, te-am bănuit şi chiar mă întreb cum de-ai scăpat un asemenea prilej. Toţi ştiam că-l urăşti pe Ionescu.

Pandele nu-i răspunse. Îşi aprinse o ţigară după ce încercă un timp să scoată rotocoale de fum renunţă, adresându-se lui Marin:

— Pare-se că a sosit ceasul mărturisirilor. E bine, graţie lui Vasiliu te-ai convins, sper, că greşeai. Aşa cum m-am convins eu însumi în privinţa lui Sachelarie.

Contabilul surâse:

— Slavă Domnului!

— Cu alte cuvinte, puse punctul pe Dorneanu rămân singurul în afara oricăror bănuieli?!

Întorcându-se spre mine se corectă:

— A! Tocmai de dumneata am făcut abstracţie. Nici dumneata nu m-ai bănuit?

— Cum mi-aş fi putut permite?

Din nou toţi trei izbucniră în hohote de râs.

Cineva de pe culoar interpretă cu totul altfel veselia din compartimentul nostru. Deschise uşa şi fără altă introducere se informă:

— Dar pe ăla cu beţivul îl ştiţi?

— Ce păţişi, neică?! se miră Pandele.

— Dacă nu ne iei la palme, sugeră Sachelarie, n-ai făcut nimic.

Intrusul se fâstâci. Întârzie nehotărât câteva clipe, dând ocazia lui Dorneanu să se desfăşoare.

— Fii, te rog, amabil şi caută-ne pe partea cealaltă. N-avem heliu.

Un hohot general însoţi retragerea celui care avusese proasta inspiraţie să ne caute societatea.

Dorneanu se întoarse spre mine încântat de ispravă:

— Ţi-a plăcut?

Intervenţia călătorului de pe culoar destrămase atmosfera "marilor mărturisiri". Până la Bucureşti se discută pe teme diverse.

*

Pe locotenentul major Dornea l-am zărit de la fereastra compartimentului, înainte ca trenul să oprească.

În civil, cu un buchet mare de flori, stătea rezemat de bufetul peronului. Trecându-şi mâna prin păr, mă informă că a înţeles gestul discret pe care i-l făcusem.

Pandele contabiliză rucsacurile, parafrazând:

— Plecat-am şase din Vaslui şi ne întoarcem patru.

Am părăsit în grabă vagonul şi, oprindu-mă lângă bufet, cerui o bere. Dornea căuta din ochi pe cineva departe, către ultimele vagoane. În timp ce duceam sticla la gură, i-am şoptit:

— Omul cu dragonul pe piept. Nu-l scăpa din ochi. Pasăre rară.

Mai zăbovi câteva clipe, apoi, făcând semne "cuiva", trecu repede pe lângă grupul celor patru care tocmai se apropia de mine.

— Ce zici, tovarăşe căpitan, bem şi noi o sticlă de vin? Ca la despărţire.

Invitaţia venea din partea lui Marin, dar am înţeles repede că era o iniţiativă comună.

— Nu acum. Altă dată însă cu cea mai mare plăcere. Sper să vă menţineţi invitaţia.

Pandele nu întârzie cu răspunsul:

— Mai încape îndoială? Când iei chenzina, eşti omul nostru. Poate facem şi-un pocheraş.

Am râs cu toţii şi, făcând obişnuitul schimb de adrese, am ieşit la staţia de taximetre.

După îndelungate strângeri de mâini, promisiuni şi mulţumiri, asasinul urcă în prima maşină.

Ducea cu el bucuria izbânzii, gânduri, temeri, speranţe necunoscute.

PARTEA A DOUA

Capitolul XII

COLONELUL TUNSU

Colonelul Tunsu mă privea cu luare-aminte. Terminasem raportul, şi el continua să mă privească.

Era pentru prima oară când abdicase de la obiceiul bine statornicit în asemenea împrejurări: lectura aceluiaşi raport în manuscris. (Refuza paginile dactilografiate, susţinând că anumite impresii existente în subconştient se strecoară involuntar în caligrafia unor cuvinte.)

Acţionasem din proprie iniţiativă şi, mărturisesc, eram foarte curios să-i cunosc părerea. În cele din urmă îşi pironi privirea undeva, în faldurile draperiei de catifea, murmurând:

— Te ascult!

Era obişnuita sa invitaţie de a trece la analiza datelor pe care le deţineam. M-am aşezat cât mai comod în fotoliu. Adevărata muncă abia acum începea. O muncă, asemănătoare pe undeva, cu reconstituirea unui animal preistoric plecând de la un singur element al sistemului osos. Credinţa colonelului Tunsu în analiză devenise proverbială şi circulau tot felul de anecdote pe seama obişnuinţei de a stoarce toate datele oferite de un detaliu.

Cei care în mod obişnuit lucram cu el nu o dată l-am auzit:

— Încercaţi să reţineţi din, literatura poliţistă raţionamentele detectivului şi nu goana pe acoperişuri.

Elementul deţinut de mine era dimensiunea unei însemnări făcute prin tatuaj. Raţionamentul trebuia să mă ducă la "ultima staţie" pentru care asasinul îşi plătise biletul de călătorie cu două crime.

— Mă gândesc începui eu cum a ajuns Ionescu în posesia tatuajului? Există două posibilităţi: şi l-a făcut singur sau, cu voia ori fără voia lui, i-a fost făcut. Cabanierul Hristu susţine că la baia de aburi, Ionescu a ţinut cu tot dinadinsul să-şi păstreze chiloţii. În mod firesc, asta înseamnă că-şi ascundea însemnul. De ce? Ori înscrisul respectiv era compromiţător pentru el, ori semnificaţia înscrisului nu trebuia să fie cunoscută de alţii. Prima alternativă mi se pare şubredă. Ce text sau desen putea conţine pentru a-l compromite? O trivialitate?

Ionescu folosea un vocabular pigmentat şi nu