cred să fi scăpat asemenea prilej. Obişnuita evidentă a deţinuţilor practicată de nemţi în lagăre? Exclus! Exclus! Este de notorietate publică faptul că asemenea numerotări se făceau pe braţ. Ori tatuajul lui Ionescu este imprimat într-un loc acoperit aproape întotdeauna, cel puţin de chilot sau slip. Concluzia se impune. Cel care a făcut tatuajul s-a gândit să-l ascundă altor priviri.

Colonelul încuviinţă printr-o înclinare uşoară a capului.

— În ce situaţie, am reluat eu, recurgi la asemenea mijloace pentru a-ţi însemna ceva? Atunci când trebuie să porţi înscrisul întotdeauna asupra ta, prevenind posibilitatea de a-l pierde vreodată.

Asta înseamnă că prilejul de a-l folosi trebuie să apară mai devreme sau mai târziu.

— Logic.

Colonelul răsfoi manuscrisul raportului meu şi se opri asupra unui pasaj.

— Spui că "operaţia" făcută de asasin nu depăşeşte dimensiunile unei cutii de chibrituri.

— Asta înseamnă, mă grăbii să răspund, că înscrisul se încadrează în aceste limite, deci este vorba de un text foarte scurt: două sau trei cuvinte.

— De ce neapărat cuvinte? Acceptând ideea că mobilul celor două crime a fost conţinutul tatuajului, hai să ne gândim ce ar reprezenta!

— Cheia unei scrisori, testament sau lucrări ştiinţifice cifrate.

— Posibil.

— Cifrul unui safe aflat în ţară, sau la o bancă din străinătate.

— De acord.

— Determinarea unui obiect sau a unui loc în funcţie de alte obiecte ori locuri înconjurătoare.

— Sau.

— Sau semnul de recunoaştere pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu asupra lor membrii unei bande, organizaţii secrete etc.

Din nou buzele colonelului se arcuiră într-un zâmbet subţire.

— Nu ţi se pare că acest semn de recunoaştere care trebuie prezentat repede şi în împrejurări diferite a fost făcut într-un loc cam anevoios de arătat?

Remarca lui îmi sugeră imediat o altă idee.

— Dar dacă locul a fost ales anume pentru ca semnul de recunoaştere să fie văzut numai în anumite împrejurări?

— Nudism?

— Exact. Poate o asociaţie a nudiştilor.

N-am mai continuat. Ipoteza era mult prea fantezistă, cu implicaţii care nu-şi găseau justificarea.

— Să ne oprim deci la primele trei posibilităţi.

În esenţă toate înclină spre acelaşi ţel: Asigurarea secretului unor valori. Nu ştim deocamdată de ce natură. De acord?

Era una din formulele colonelului Tunsu de-a ne atrage atenţia că nu intenţionează să-şi impună punctul de vedere.

— Şi totuşi, făcui eu, ceva nu este în regulă. Pentru ce s-a recurs la tatuaj? Operaţia în sine este foarte dureroasă, iar rezultatul ei nu dispare niciodată.

— Poate tocmai pentru că nu dispare niciodată. Hai să privim niţel lucrurile şi din punctul ăsta de vedere. Spuneai adineauri că procedeul previne posibilitatea de a pierde înscrisul. Adaugă şi ultima observaţie: că înscrisul nu dispare niciodată.

O rază de lumină străbătu hăţişul de ipoteze.

— Timpul, şoptii eu repede. Problema timpului înseamnă că tatuajul a fost făcut cu mulţi ani în urmă. În mod logic, Ionescu urma să se folosească de el când împrejurările îi vor permite. Ca să nu piardă cheia, formula sau parola a folosit acest mijloc.

— Posibil. Logic în orice caz. Aşadar, Ionescu poseda secretul existenţei unor valori, aşteptând clipa prielnică pentru a le obţine. Mai departe.

— Într-o zi apare "omul nostru". Ştie că Ionescu are înscrisul şi intră în anturajul acestuia. Încăpăţânarea viitoarei victime de a-şi descoperi şol-durile la baia de aburi îi sugerează criminalului ascunzătoarea. Îl omoară, reţine înscrisul şi distruge tatuajul. De ce? E limpede. Descoperirea ulteri-oară a înscrisului putea să-i dea de gândit anchetatorului.

— Omul nostru putea să ia cunoştinţă de conţinutul tatuajului, fără să-l omoare pe purtătorul acestuia. Cum îţi explici atunci crima?

— Cred că explicaţia trebuie căutată tot la capitolul timp. Clipa prielnică trebuia aşteptată de amândoi. Ori în asemenea condiţii se incomodau reciproc, fiind posibil ca unul s-o ia înaintea celuilalt.

Colonelul parcurse ultimele pagini din manuscrisul meu:

— Mda, se pare că avem într-adevăr de-a face cu o pasăre rară. Cum ai de gând să continui?

— La prima vedere s-ar părea că ceilalţi din grup nu au nici un amestec, deşi...

— Deşi?

— Nu o dată m-am întrebat dacă e posibil să fie aşa de orbi, încât să nu observe nimic.

— Posibil ar fi. Oricum problema rămâne în suspensie.

— Întrucât apariţia mea în preajma individului ar da de bănuit, locotenentul Dornea continuă să-l supravegheze. Dacă timpul îi oferă clipa prielnică, cu siguranţă se va grăbi s-o folosească. Colonelul încuviinţă. Vreau, de asemenea, să stabilesc dacă Vasiliu a fost distribuit în rolul crimina-lu-lui dezechilibrat numai pentru datele sale, sau e o veche răfuială între cei doi. Problema adevăratei identităţi a omului nostru rămâne în prim plan. Vreau să cercetez datele mărturisite în biografie, în arhivele noastre şi cele moştenite de la fosta poliţie. Deşi au trecut peste doi ani de la apariţia sa, mă gândesc că vecinii îmi vor furniza oarecari date.

Colonelul Tunsu mă privi din nou cu luare-aminte (o făcea pentru a treia oară).

— Îţi doresc succes!

Însemna că era întru totul de acord cu planul meu.

M-a rugat să mai rămân. Tocmai primise de la laborator fotografiile făcute de mine la "Dor de munte" şi avea, desigur, nevoie de unele explicaţii. Le privi pe rând, oprindu-se îndelung în faţa fiecăreia. Deodată, sprâncenele căpătară alt contur, trăsăturile i se înăspriră, cute adânci îi brăzdară fruntea.

Îmi întinse una din fotografii, întrebându-mă aproape în şoaptă:

— El e?

Am recunoscut imediat chipul criminalului.

— Da, tovarăşe colonel. El e.

Privirea îi alunecă în gol. Rămase aşa vreme îndelungată.

— Ştii cine e? mă întrebă într-un târziu.

L-am privit surprins.

— Era celebru înainte de război. Opera în ţară şi străinătate: falsuri, escrocherii în stil mare, crime, spargeri. N-ai auzit niciodată de Stahia?

 

 

Capitolul XIII

STRADA FĂRĂ NUME

 

Casa familiei Ionescu, dispusă pe o străduţă din preajma Magistralei, se integra perfect în genul de imobile "cu pretenţii" care împânziseră Bucureştiul anilor 1890.

Ferestre înalte, câteva decoraţii exterioare îngeraşi de ipsos şi flori igrasie şi lipsă de confort. Mobilierul camera de zi "Mioriţa" făcea notă vizibil discordantă cu pereţii tapetaţi în cele mai năstruşnice combinaţii de linii şi culori. Uzura şi repetatele cărţi de vizită ale igrasiei copertau romanul unei vieţi mărunte, consumate deceniu după deceniu.

Doamna Ionescu, tristă şi neconsolată, purta toate semnele unei autentice frumuseţi. De cum am zărit-o mi-am amintit de remarca lui Pande-le: "E cea mai frumoasă femeie