Mă uitam la ea şi fără să vreau începui să dezvolt savante cugetări despre maica noastră natura şi bucuriile pe care ni le poate oferi nouă, păcătoşilor de bărbaţi.

— Aşadar, vă ascult, doamnă.

Tânăra văduvă nu se grăbi. Sorbi pe îndelete din paharul cu apă; ră-tăcind cu privirea printre florile din glastră, începu să depene firul uneia din milioanele de întâmplări "inedite" cu un băiat şi o fată. O uşoară tristeţe îi colora amintirile, altminteri destul de proaspete. Cu un surplus de amănunte, lipsite de interes pentru mine, întâlnirea dintre ea şi M. Ionescu corespundea relatărilor făcute de Pandele.

— Mi s-a spus, intervenii eu, că apariţia dumneavoastră la I.D.G.H.I.B. nu a trecut neobservată, şi îndată ce v-am cunoscut nu mi-a fost greu să înţeleg de ce...

Complimentul meu alunecă fără s-o atingă. Îşi imprimă ochilor două semne vagi de întrebare. Am precizat:

— Se pare că o bună parte din numărul angajaţilor s-au îndrăgostit de dumneavoastră.

— Da, aşa se pare.

— Bănuiesc că propunerile de căsătorie n-au venit numai de la M. Io-nescu!

— Adevărat!

— Câţiva dintre cei care vă făceau curte au continuat să fie în preaj-ma dumneavoastră şi după ce l-aţi ales pe Mircea.

Îşi strânse buzele, întrebând aproape răstit.

— Ce vreţi să insinuaţi?

Era al dracului de frumoasă, parcă mai frumoasă acum când indigna-rea îi dilata şi contracta nările fin arcuite.

— M-aţi înţeles greşit. Anumite intenţii le atribui în mod exclusiv uno-ra sau altora dintre prietenii soţului dumneavoastră. Sunt informat că vă frecventau casa şi aş vrea să pricep motivele pentru care o făceau. În legătură cu prietenii casei există o întrebare care sună cam aşa: "Vin la noi pentru noi, sau pentru ei?" În sensul ăsta aş fi vrut să precizaţi.

A gustat din nou apa din pahar cu un gest care mi-l aduse în faţa ochilor pe Dorneanu în postură de propovăduitor al ascetismului.

— Desigur, veneau pentru Mircea. Oricum, imediat ce ne-am căsăto-rit, nimeni nu şi-a permis nici cea mai voalată intenţie.

— Sunt convins. Ceva însă spune că anumite reţineri nu le-a dictat-o prietenia pentru soţul dumneavoastră, ci distanţa pe care le-aţi impus-o.

M-a privit cu neîncredere.

— Ceva vă spune sau v-a spus cineva.

— Ce importanţă are?

"Iată o femeie pe care n-o îmbeţi uşor cu apă rece."

— Nu ştiu ce anume le-a dictat atitudinea, însă absolut toţi au fost foarte rezervaţi.

N-am vrut să mă dau bătut.

— Şi totuşi, îmi îngădui să repet, nu prietenia i-a adus în casa dumneavoastră. Aveţi altă explicaţie la îndemână?

— Probabil patima cărţilor.

— Puţin probabil. Cărţi nu jucau decât Sachelarie, Pandele şi Marin.

— Să zicem obişnuinţa.

— Şi mai puţin probabil.

— Atunci căutaţi dumneavoastră o explicaţie. Personal am citit puţină literatură poliţistă.

— Din păcate cazul soţului dumneavoastră nu este rodul unei fantezii de foiletonist şi nu am venit aici să fac investigaţii de cercetător literar. Vasiliu a comis o crimă al cărui mobil încă nu l-am desluşit. E posibil ca mobilul să fie cel pe care însuşi criminalul l-a mărturisit: crimă de dragul cri-mei. Numai că eu trebuie să mă conving, şi ca să mă conving am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Minţeam cu neruşinare.

Doamna Ionescu mă sfredeli cu privirea îndelung, oftă aproape imperceptibil, apoi, luând pachetul cu ţigări, începu să-l cerceteze excesiv de atent. Când credeam că a uitat de mine, întrebă răspicat:

— Sunteţi convins că Vasiliu a făcut-o?

Era ultima întrebare la care m-aş fi aşteptat. Ochii ei căutau cu insistenţă răspunsul.

— Poftim?

— Întrebam şi dumneavoastră aţi auzit foarte bine dacă sunteţi convins de culpabilitatea lui Vasiliu!

— Bineînţeles.

Un zâmbet dispreţuitor, cel puţin aşa mi s-a părut în clipa aceea, îi înflori în colţul buzelor.

— Înseamnă că totul e în regulă.

De astă dată nu era totul în regulă.

Ori comedia mea nu se integra perfect în regulile jocului, ori tânăra văduvă ştia anumite lucruri în ciuda tuturor precauţiilor luate de criminal.

— V-aş ruga să formulaţi ceva mai precis bănuielile dumneavoastră.

— Eu nu bănuiesc pe nimeni.

— Atunci?

O tristeţe fără margini îi prelungea trăsăturile.

— Să zicem, îndoielile dumneavoastră. Cred că aşa-i mai corect.

— Da, e mai corect. Îmi vine foarte greu să cred că Vasiliu e un uci-gaş. Era un nefericit şi poate cel mai cinstit dintre ei.

— Vasiliu?!

— Poate singurul cu adevărat cinstit.

Credeam că o să continue. Nu a făcut-o.

— Doamnă, am impresia că dumneavoastră cunoaşteţi lucruri care, pentru noi, multă vreme pot rămână o enigmă.

— Vă înşelaţi, tovarăşe căpitan! Nu ştiu nimic.

— Cu riscul de a fi nepoliticos, mă văd obligat să vă mai amintesc că anumite îndoieli mă refer la Vasiliu se nasc de obicei prin analogie. Când absolvi pe cineva o faci în detrimentul altuia sau altora. Sunteţi de acord?

— Nu. Eu nu cred în oameni prin analogie.

Era o exclamaţie în majuscule a bunului ei simţ.

— Desigur, am reluat, e foarte frumos, reconfortant chiar să ai încredere în semenii tăi. Din câte ştiu, unii dintre ei ne rezervă destule surprize. De aceea trebuie să-i cunoşti bine, foarte bine, înainte de a da un verdict.

— Poate că aveţi dreptate. Naiba mai ştie. Îi cunosc pe toţi foarte pu-ţin. Vasiliu îmi inspirase încredere. E o chestiune subiectivă.

— Sau de ce nu? o impresie sugerată de anumite întâmplări.

— Poate.

Mi-am aprins o ţigară mai mult ca să câştig timp, pentru a-mi rândui întrebările următoare:

— Toate cercetările noastre de până acum indică încercarea nesăbuită a unui om dezechilibrat, hotărât să comită o crimă perfectă, fără precedent. Ceva îmi spune că scopul a fost de altă natură, că întâmplarea l-a ales pe soţul dumneavoastră în situaţia de victimă, ci anumite deziderate precise.

Doamna Ionescu mă privi cu interes.

— V-aş ruga deci, continuai, să-mi povestiţi toate amănuntele neobişnuite care v-au izbit în căsnicie, relaţiile cu prietenii, vecinii sau ceilalţi sa-lariaţi ai instituţiei unde lucraţi. Dacă sunteţi de acord, v-aş propune să începeţi prin a-mi vorbi despre familia soţului dumneavoastră.

— Nu-i cunosc. Mircea mi-a povestit cândva că au murit în împreju-rări diferite şi de-a dreptul tragice.

— Adică?

— Tatăl său a fost arestat de nemţi şi trimis să lucreze într-o uzină subterană. Când s-a apropiat frontul, nemţii au aruncat-o în aer.

— O uzină subterană din Făgăraş?

— Exact.

— Ce profesiune avea socrul dumneavoastră?

— Mircea spunea că a fost funcţionar