— Dar?

Tăcu un timp, privind undeva, în gol, apoi urmă, rostind cuvintele cu greutate:

— Nu ştiu dacă mi-a spus adevărul.

Mi-am amintit de portretul marinarului pe care Vasiliu declara că l-a văzut în această casă. Plimbându-mi privirea pe pereţi am descoperit repede o pată dreptunghiulară albă. Doamna Ionescu se uita în aceeaşi direcţie.

— Acolo atârna un tablou cu fotografia unui marinar. Asemănarea dintre Mircea şi omul din fotografie era izbitoare.

— Presupun că l-aţi întrebat pe soţul dumneavoastră cui aparţine.

— Desigur.

— Şi?

— "E tata", mi-a răspuns, numai că în altă împrejurare, la una din obişnuitele partide de pocher, cineva din grup a sesizat asemănarea, Mircea afirmat că habar n-are cine-i, că l-a cumpărat din Talcioc sau cam aşa ceva... Făcu o mică pauză, şi adăugă: A doua zi tabloul a dispărut.

— Curios! Şi cum v-a explicat soţul dumneavoastră această dispariţie?

— Pur şi simplu m-a întrebat pe mine de ce l-am luat. Negând orice amestec, m-a pus să jur. Era foarte afectat.

— Trebuie să înţeleg că în lipsa dumneavoastră cineva a pătruns în casă?

— Da. Şi nu numai pentru a fura tabloul. Cineva răscolit peste tot.

— V-aş ruga să nu omiteţi nici un amănunt.

Tânăra văduvă se ridică, măsurând agitată încăpea. Se opri în faţa mea şi pironindu-mă cu privirea întrebă:

— Credeţi, credeţi că dispariţia tabloului are o legătură cu moartea soţului meu?

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu.

Şi, într-adevăr, de astă dată eram foarte sincer.

— Spuneţi-mi, am reluat, întâmplarea cu dispariţia fotografiei nu a fost cumva comentată şi în prezenţa prietenilor dumneavoastră?

— Ba da. Vasiliu l-a întrebat pe Mircea dacă marinarul a plecat în cursă. "A plecat sau a căzut în cursă şi nu reţin jocul de cuvinte.

— Şi cum a reacţionat soţul dumneavoastră?

— A râs împreună cu ceilalţi, apoi a inventat o poveste complicată cu o rudă recent sosită în Bucureşti care a cerut tabloul.

— Probabil că l-ai întrebat de ce-a minţit.

— Nu. Nu l-am întrebat. Ori de câte ori aduceam vorba despre foto-grafie, Mircea reacţiona de-a dreptul violent.

— Cineva susţine că l-a auzit pe soţul dumneavoastră spunând: "În curând voi fi omul cel mai bogat", aşteptaţi o moştenire?

— Eu?!

— Dumneavoastră sau cineva din familie.

— Nu.

Se înserase. Umbre palide de îşi căutau conturul în arabescuri stranii. Doamna Ionescu aprinse lumina şi dintr-o dată încăperea deveni ceva mai intimă.

— Aşadar, după dumneavoastră, cineva a cercetat apartamentul, însuşindu-şi fotografia.

— Da.

— Se pare că nu tabloul a fost obiectivul principal al vizitei. Dacă reţin bine, impresia dumneavoastră este că s-a căutat un obiect mărunt, ascuns cu grijă.

— Altminteri nu văd rostul cercetării amănunţite a tuturor sertarelor şi a cărţilor din bibliotecă. Următoarea întrebare am formulat-o cu deose-bită grijă.

— Printre cărţi, de obicei, se ascunde ori sunt căutate acte sau însemnări.

Doamna Ionescu tocmai aduna câteva firicele de tutun răspândite pe faţa de masă. A rămas cu mâna suspendată într-un gest nedefinit.

— Nu aveţi idee ce anume căuta necunoscutul?

Deschise gura, hotărâtă să vorbească, dar se răzgândi repede:

— Nu ştiu...

— Poate căuta o însemnare. O anumită însemnare?

— Poate.

— Aş vrea să mă înţelegeţi bine. O însemnare nu presupune în mod obligatoriu hârtie şi condei. Asemenea treburi se pot face foarte bine zgâriind cu un obiect ascuţit pe o bucată de metal, pe lemn, os, sau piatră. De asemenea, printr-un anumit procedeu îţi poţi însemna ceva pe piele:

— Pe piele.

Rostise cuvintele în şoaptă, fără culoare, şi nu mi-am dat seama dacă se mira ori confirma ipoteza mea.

— Exact! Ispita tatuajului a rezistat secolelor şi oricât vi s-ar părea de ciudat, se mai practică şi astăzi chiar printre oamenii care au recunoscut binefacerile civilizaţiei.

După ezitări nesfârşite, doamna Ionescu se decise să vorbească:

— Nu ştiu, s-ar putea să greşesc... În sfârşit, cred că soţul meu purta asupra lui o asemenea însemnare.

— Prin tatuaj?

— Da. Am văzut-o cândva, într-o anumită împrejurare.

Înţelegeam, în sfârşit, că numai pudoarea o făcuse să evite acest capitol.

— Avea pe şold o îngrămădire de puncte...

— Încercaţi să vă amintiţi cum erau dispuse. Nu vă grăbiţi. E foarte important pentru noi.

Sorbi din paharul cu apă, reţinându-l un timp în dreptul gurii, apoi vorbi încetişor, aproape cu teamă

— Erau cinci sau şase şiruri de puncte aliniate cum să vă spun.

I-am oferit carnetul de note şi creionul. Tânăra văduvă desenă repede şase şiruri de câte douăzeci de puncte, aproximativ aliniate, se răzgândi, şterse câteva, apoi le adăugă iarăşi. Plimbând îndelung creionul deasupra lor, alese un punct pe care îl transformă în X. Îşi cercetă încă o dată opera şi îmi întinse carnetul.

— M-aş îndoi să fie exact.

— Nu l-aţi întrebat pe soţul dumneavoastră ce reprezintă?

— Cum vă puteţi închipui?!

Simţeam că trebuie să părăsesc subiectul. M-am interesat ce l-a determinat pe Mircea Ionescu să se îndeletnicească, dintr-o dată, cu studiul limbilor străine. Înainte de a-mi răspunde, doamna Ionescu mi-a mulţumit din priviri pentru amabilitatea de a nu insista într-o problemă care, chiar şi la modul indirect, amintea anumite intimităţi.

— Şi pe mine m-a surprins interesul lui subit pentru limbile străine. Mircea dispreţuia orice cunoştinţe care depăşeau limitele unor necesităţi profesionale. Dorneanu îşi luase în serios rolul de profesor şi preda cu o gravitate de academician.

— În general, lui Dorneanu îi cam place să cocheteze cu ridicolul. Dar nu mi-aţi spus ce limbi studia soţul dumneavoastră.

— Franceza, engleza şi germana. De fapt, studiul despre care vorbiţi se reducea la însuşirea câtorva expresii de uz imediat.

— Avea vreo preferinţă?

— Pentru germană în câteva rânduri i-a cerut lui Dorneanu explicaţii suplimentare. Îşi cumpărase pe lângă dicţionare şi câteva ghiduri.

Puse pe masă un dicţionar şi trei volume împănate cu hărţi şi fotografii privind exclusiv Germania.

— Dacă îl cunosc bine pe Dorneanu, nu cred să fi scăpat prilejul de-a se grozăvi faţă de ceilalţi în legătură cu noile sale îndeletniciri.

— Îl cunoaşteţi foarte bine. Într-adevăr, nu a scăpat nici un prilej, fără să-i pese de ironiile lui.

— Ce-i drept, Pandele se cam pricepe la asemenea isprăvi şi sunt gata să pariez că nu l-a iertat pe soţul dumneavoastră.

— Aşa este.

— Şi a insistat, probabil, să afle motivul dragostei sale subite pentru patria lui Goethe.

— De unde ştiţi?

— E o întrebare firească, pe care desigur v-aţi