— Nu a fost nevoie. Mircea mi-a spus că are toate şansele să plece în Germania pentru perfecţionare.

Dicţionarul fusese cumpărat de la un anticariat şi, anumite cuvinte erau subliniate cu două mijloace scrise diferite: pastă şi creion. I-am cerut doamnei Ionescu să-mi precizeze ce mijloc de scris folosise soţul ei şi am rugat-o să-mi împrumute dicţionarele pentru câteva zile. Cum nu-şi mai amintea nimic care m-ar fi putut interesa i-am mulţumit pentru bunăvoinţă; recomandându-i să nu vorbească nimănui despre vizita mea.

Tocmai mă pregăteam să plec, când îmi spuse:

— Ar mai fi o întâmplare, deşi.

— Vă ascult, doamnă!

— Soţul meu detesta plimbările. Şi totuşi... Croitoreasa la care lucrez stă pe lângă Grădina Icoanei. Cum o vizitez aproape zilnic suntem prietene l-am văzut pe soţul meu, în câteva rânduri, plimbându-se pe o stradă învecinată.

— Când?

— Aproximativ cu o săptămână înainte de a pleca în concediu. Am ezitat să vă spun, pentru că...

— Pentru că?

— Nu este exclus ca în viaţa soţului meu să fi intervenit altă femeie.

— Aţi reţinut numele străzii?

— Da. Poartă un nume caraghios. Poate de aceea l-am reţinut. Strada "Fără Nume".

Strada "Fără Nume"! Am cercetat în grabă blocnotesul.

Vasiliu declarase că în copilărie a văzut primul marinar, cu un băieţel de mână trecând de câteva ori pe strada lui.

Şi strada se chema "Fără Nume".

Capitolul XIV

PAGINI DE BIOGRAFIE

Locotenentul Cristescu îmi aduse primele informaţii în privinţa grupului de prieteni.

ARTHUR DORNEANU

S-a născut în anul 1904 dintr-o familie de moşieri. Urmează Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Timp de doi ani studiază cursuri de filozofie la München Heidelberg, Berlin. În anul 1925 îşi moşteneşte tatăl, mort într-un accident de vânătoare. Posesor al unor întinse moşii în Dolj şi Teleorman, cutreieră străinătatea dând preferinţă cazinourilor din sudul Franţei. Aici o cunoaşte pe Cela Voicescu, aventurieră de reputaţie îndoielnică, fostă Miss România prin anii '23-'24, cu care se căsătoreşte. Câteva luni mai târziu îl părăseşte pentru a-şi încerca şansele la Hollywood împreună cu o bună parte din milioanele familiei Dorneanu. Catastrofa e desăvârşită la mesele de joc. La un pas de sinucidere se întoarce în ţară, unde isprăveşte Facultatea de Drept. În anul 1930 este reprezentantul comercial al unei importante firme exportatoare de cereale. În anii premergători celui de-al doilea război mondial colindă în interes de serviciu ţările din vestul Europei. După război (ofiţer de administraţie mobilizat pe graţie relaţiilor) urmează şase ani de expectativă, trăind din vânzarea ultimelor obiecte de preţ rămase în casa familiei Dorneanu. În cele din urmă recurge la diploma de jurist, angajându-se în 1955 la I.D.G.H.I.B. Duce o viaţă modestă şi discretă. Nu i se poate reproşa nimic în afara unui oportunism cras, necamuflat de altfel. Se pare eră unica sa preocupare în afara orelor de serviciu sunt aventurile "galante", multiple şi de scurtă durată.

DUMITRU SACHELARIE

S-a născut în anul 1907 la Calafat, fiu unic al lui Grigore Sachelarie, diriginte de poştă, şi al Sultanei Dumitraşcu, descendenta unei vechi familii de boieri scăpătaţi. Mor amândoi în anul 1925 într-un accident de cale ferată.

Cursul primar şi liceul le urmează la Bucureşti. Graţie modestelor e-conomii ale părinţilor săi reuşeşte să termine cursurile Academiei de Comerţ. Începând cu anul 1929, este salariatul mai multor societăţi anonime.

În 1939 câştigă la loterie un milion de lei. Se lansează în diverse spe-culaţii de bursă neinspirate şi pierde o bună parte din bani. Cu ceea ce îi rămâne deschide în apropiere de Gara Filaret o mică fabrică de lumânări, afacere nerentabilă şi lichidată doar după câteva luni. Se însoară în 1940 cu Melania Dobrotă, fiica unui cofetar din Dudeşti, directoarea şcolii de menaj "Oltea Doamna".

Nu este mobilizat, fiind reformat ca urmare a unei insuficienţe coro-nariene. Rămâne văduv în anul 1944, Melania Sachelarie pierind în timpul bombardamentelor din aprilie.

Din 1948 este angajat în funcţia de contabil la Gospodăria colectivă din comuna Moşnenii de Jos. Prin transfer a fost angajat la I.D.G.H.I.B. Este considerat drept un bun salariat, funcţionar de o corectitudine ireproşabilă, cu multă iniţiativă.

Nu s-a recăsătorit.

I. GH. MARIN

Fiul colonelului de cavalerie Gh. T. Marin, despre a cărui exigenţă şi curaj circulă şi astăzi tot felul de legende printre veteranii primului război mondial.

I. Gh. Marin s-a născut la Caracal în septembrie 1907. Urmează, timp de doi ani, la Târgovişte Liceul Militar, dar ignorând tradiţiile militare ale familiei şase generaţii de oşteni este transferat la Liceul Cantemir din Bucureşti.

În anul 1932 isprăveşte, ca şef de promoţie, Facultatea de Medicină şi deschide un cabinet medical la Botoşani, devenind curând medicul cel mai căutat din localitate. Războiul, pe lângă o vastă experienţă medicală, îi im-primă un viciu: alcoolul.

În anul 1946 se căsătoreşte cu Elvira Stănescu, fiica unui depozitar de vinuri din Capitală. Câteva luni mai târziu îşi surprinde consoarta îm-părtăşind patul conjugal cu un fante de mahala. Orbit de gelozie, recurge la cunoştinţele sale medicale în scopuri criminale: îşi ucide soţia.

Este condamnat la 9 ani închisoare, pierzând în acelaşi timp dreptul de a profesa. În anul 1954 se angajează la I.D.G.H.I.B. ca proiectant. De la această dată doctorul Marin nu mai există. Numele rămâne singurul ele-ment care leagă două existenţe şi două fiinţe distincte.

Funcţionar conştiincios, nu pretinde nimic, nu aşteaptă nimic, nimic nu-l interesează.

Cu excepţia orelor de birou, rămâne credincios aceluiaşi prieten din anii războiului: alcoolul.

NAE PANDELE

S-a născut în anul 1916. Tatăl său, Ilie Pandele, ţinea cârciuma celebră, mult apreciată de chefliii Bucureştiului de odinioară, "Mai bine aici ca vizavi". Aşezată peste drum faţă de unul din marile cimitire ale Capitalei, firma de inspiraţie şi umor macabru se pare a fi contribuit mult la situaţia înfloritoare a familiei Pandele. La paisprezece ani fuge de acasă. Arestat pentru vagabondaj, este internat la Şcoala de corecţie Boiţa, de lângă Sibiu. Încetează orice legătură cu părinţii, care, de altfel, dau faliment şi de-cedează unul după celălalt la scurtă vreme.

În anul 1933 intră muncitor la Uzinele Malaxa. Extrem de ambiţios, dă liceul particular, apoi se înscrie la Politehnică, luându-şi licenţa în 1941. Face războiul ca genist. Grav rănit în primăvara anului 1944, e trimis la vatră şi petrece câţiva ani în spital. Vindecat, îşi reîncepe activitatea întâi ca inginer la Uzinele Timpuri Noi, apoi la Uzinele