Cenuşiul macabru al dimineţii de iarnă se preschimbă într-un albastru rece ca gheaţa. Furtuna s-a domolit. Se aude o împuşcătură la câţiva kilometri depărtare, în frigul ucigător. Epuizaţi, mărşăluim pe câmpia largă, îndreptându-ne către înălţimile înfricoşătoare ce se zăresc în depărtare.

– Unde s-a mai ascuns împuţitul de Ivan? întreabă Porta, scormonind într-o claie cu fân. Tocmai când ţi se pare că ai dat de el, îl înghite pământul. Întotdeauna fuge ca să ne poată împuşca apoi dintr-o văgăună!

– Ruşii sunt experţi în chestii d-astea de ani de zile, explică Gregor. Dacă nu sunt urmăriţi de nişte inamici blestemaţi ca noi, atunci se ocupă de ei poliţia lor secretă, care de-abia aşteaptă să-i trimită în Siberia să cureţe zăpada.

După-amiaza târziu, ajungem la nişte ruine. Peste tot, cadavre aruncate unele peste altele. După o ciorovăială scurtă şi violentă, devenim cu toţii apatici. Porta găseşte un porc îngheţat.

– Isus e cu noi! izbucneşte Micuţul şi începe imediat să pregătească focul. Îi goneşte pe profesor şi pe Oberstul degradat şi-i obligă să plece în căutarea lemnelor de foc. Să fie bine uscate! urlă în urma lor. Dacă nu, vă pun pe voi în loc de lemne!

Bătrânul vrea să ne continuăm drumul. Zbiară la noi şi ne ameninţă, dar până la urmă renunţă. Ştie dintr-o lungă şi amară experienţă că numai un atac inamic cu tancuri grele l-ar putea smulge pe Porta din mijlocul unei orgii.

Despicăm porcul îngheţat cu ajutorul cazmalelor şi al toporiştilor.

– N-ar trebui să-l dezgheţăm mai întâi? întreabă Leutnant Braun cu naivitate, apărându-se cu mâna de aşchiile îngheţate de carne care sar în toate direcţiile.

– Nu avem timp, domnule Leutnant, să trăiţi! Dacă mai pierdem multă vreme, prietenii noştri de peste drum vor veni cu balalaicile-alea ale lor şi ne vor ciurui fundurile, îi explică Porta şi crapă porcul în două cu un topor de măcelărie.

Albert iese din pivniţă cărând un sac cu cartofi, un coş cu ouă şi un bidon cu lapte îngheţat.

– Isuse şi Marie! exclamă Porta, cu gura plină de friptură. Înmoaie carnea într-un vas rusesc cu şnaps dulce, pe care l-a descoperit Albert în pivniţă, o dată cu celelalte provizii. Şi-acum o să vă fac "blini"!

Leutnant Braun e beat şi începe să cânte cântece interzise. Din când în când îi mărturiseşte lui Gregor că nu i-au plăcut niciodată Hitler şi partidul lui.

Heide îl priveşte plin de reproş. Nu poate să priceapă cum un ofiţer din armata Führerului poate spune asemenea lucruri. Se hotărăşte să nu mai aibă niciodată de-a face cu Leutnant Braun. Porta găseşte în pivniţă tot ce-i trebuie pentru "blini". Chiar şi somon afumat. E mai degrabă o masă informă şi are o culoare ciudată, dar încă e comestibil.

– Mi-ar fi trebuit o tigaie specială, explică el, de preferinţă fără mâner, cu toate că nu are importanţă. Oricum, ştiu să fac clătite ruseşti destul de gustoase.

Fluierând fericit, începe să amestece aluatul într-o cratiţă mare.

– N-avem bere, nu-i aşa? În ordine, atunci o să pun vodcă. Cu un gest amplu, sparge ouăle şi le pune în aluatul de lapte cu făină.

Foarte curând, ruinele sunt invadate de aromă de "blini". Mormane de clătite ruseşti se înalţă pe masa lungă şi şubredă. Porta le face foarte groase, aşa cum le fac şi ruşii. Când e gata ultima, începem să mâncăm cuprinşi de toropeală, ca şi cum am fi muncit ani în şir fără întrerupere. O "blini" caldă, apoi o bucată de somon afumat şi deasupra o felie de friptură. Din nou o "blini"! Ne-ar mai fi trebuit nişte sos acru, dar o să ni-l imaginăm. În locul lui, turnăm şnaps. După ce mâncăm tot, de-abia îndrăznim să ne mişcăm, de teamă să nu ne explodeze măruntaiele. Porta îşi scoate flautul din cizmă. Întins pe spate, ne cântă o arie din "Văduva veselă".

– Sfinte Sisoe, cât am înfulecat! geme Gregor, dând drumul unei băşini răsunătoare care e urmată imediat de sforţările pe aceeaşi temă ale lui Porta.

– Data viitoare când mai găsim ceva potol, o să fac borş, promite el, visând cu ochii deschişi. Ciorba preferată a oricărui rus. Cum dăm de o vacă, luăm o bucată din ea, şi sper să mai găsim pe drum şi ceva carne de porc. O să iasă o treabă pe cinste! Cu supa asta ai putea face Armata Roşie să capituleze pe loc!

Aproape că trebuie să ne târâm până la latrină, care, în mod ciudat, a scăpat de distrugerea totală.

Porta e gurmand. Îşi ia cu el o felie de friptură şi un pahar cu şnaps.

– Un tip căruia îi merge mintea nu se deplasează niciodată pe faţa pământului fără să-şi ia provizii cu el! ne instruieşte el, muşcând cu poftă din carnea de porc.

De afară se aud zornăiturile armelor şi ale echipamentului lui militar.

– A sosit compania, declară Porta, trăgând precaut cu ochiul prin spărtura peretelui murdar de funingine.

– Sus! ordonă Bătrânul nervos. Löwe o să-şi iasă din minţi dacă ne găseşte aici mâncând până la inconştienţă!

– Da. Hai să ieşim să căutăm bătrâna Armată Roşie, rânjeşte Micuţul, beat turtă. Doar pentru asta, am plecat de-acasă, nu-i aşa?

– Pe unde naiba te-ai ascuns, Beier? întreabă Oberleutnant Löwe, roşu la faţă, străpungându-l cu privirea pe Bătrânul.

– Aici, răspunde acesta, făcând un semn vag cu mâna, fără să ştie ce să răspundă.

Pentru o clipă, Löwe îl priveşte suspicios. Apoi dă resemnat din umeri şi ordonă:

– Compania a 5-a, în coloană câte unul, după mine! De-abia ieşim din satul ruinat, când o explozie sfâşie zorii zilei. Instinctiv, ne aruncăm în zăpadă şi ne ghemuim.

Pământ, gheaţă şi schije de oţel zboară prin aer. Suflul pare că ne smulge plămânii, dar din fericire explozia e mult prea departe pentru a provoca necazuri companiei. Avem numai trei răniţi. De-abia ne regrupăm şi începem marşul, când o hoardă de T-34 vopsite în alb ţâşneşte din pădurice, cu motoarele şi şenilele scrâşnind.

– Căruţe! zbiară Barcelona isteric. Scoateţi "burlanele"{19}! Oberleutnant Löwe face semn de oprire, pentru a le permite celor din divizia antitanc să ne ajungă din urmă. Urcă pe coama dealului, suflând din greu.

– Puneţi mâna şi ajutaţi-ne, ticăloşilor, înjură un Feldwebel cu obidă.

Un tun de 75 e înţepenit în zăpada adâncă.

– Dar