deşi ea însăşi locuieşte doar într-o văgăună oarecarE. În basmul lui Petre Ispirescu Cei trei fraţi dornici, Baba Hârca ii învaţa pe eroi să facă o cămaşă, în care să intre tustrei fraţi şi apoi să dea cu suliţele; oriunde or cădea, acolo le va fi scrisa. Suliţele celor doi fraţi mai mari căzură în două curţi boiereşti, iar a celui mai mic la marginea lacului şi atunci vrăjitoarea ii spuse că scrisa-i fata împăratului din scursul apelor, în coadele mărilor. Se observă caracterul „sapienţial” al acestui parsonaj (Kernbaeh, Dicţionar., 69) şi ajutorul pe care il acordă eroilor din basm. Aceste funcţii sunt specifice strămoşilor mitici; apartenenţa ei la această categorie de spirite e subliniată prin ambele componente ale numelui Baba ' (Muma, „Alma Ma-ter”) şi Hârca denotând legătura ei cu cultul craniilor umane sau animale, străvechile obiecte apotropaice de pe teritoriul României. Nu este exclus ca în cuvântul românesc hârcă, ca şi în hârsi, hârşit, să avem urmele lingvistice ale unei divinităţi de origine iraniană, cunoscută şi în panteonul slav sub denumirea de Hors (Hars, Gurse), considerată când divinitate lykantropă, când una solară (cf. Toporov V. N., Ob irans-kom elemente v russkoj duhovnoj Icul' ture II Slavjanskij i balkanskij fol'klor, Moscova, 1989).

  BABA-OARBA: Este numele jocului tradiţional de copii (De-a Baba-Oarba) având un substrat mitologic şi numele personajului principal din acest scenariu ludic. Jocul este cunoscut în toată aria românească, unde i se mai spune De-a mija, De~a mijită, De-a chimiţă. Are rude tipologice în toate ţările Europei, în cele două Americi, în Australia şi în Asia (P. A. Brewster, „Baba oarba” şi rudele ei în alte părţi, REF, t. 10, nr. 5, 1965, 441-452). Despre acest joc relatează A. Măria del Chiaro (1715), iar descrierile lui mai amănunţite datează de la sfârşitul secolului trecut. Copilul care interpretează rolul Babei-Oarba este legat la ochi, iar altă dată era îmbrăcat într-un cojoc întors pe dos. El trebuie să prindă pe unul din copii, după care jocul se reia din nou. Jocul e însoţit de dialoguri versificate şi de o seamă de gesturi ludice atestând că Baba-Oarba reprezintă spiritul de dincolo, venit în rândul celor vii. Cândva, jocul avea un caracter ritual, menit să identifice natura benefică sau cea malefică a personajului transmundan şi să stabilească legătura cu acest spirit tutelar printr-un gen de translaţie energetică a „manei” strămoşului asupra descendenţilor săi (cf. Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii, 200-304).

  BAGHETA MAGICA: Nuiaua de alun a „vrăjitorilor” autohtoni, bagheta magicianului din Evul Mediu european, bâta păstorului cu care îşi apără turma, toiagul pelerinului, cârja episcopală, sceptrul regelui, bastonul de mareşal, caduceul lui Hermes sau tyrsul lui Dio-nysos – toate fac parte din constelaţia simbolurilor puterii supraumane, venind de la zeii cerului sau de la demonii htonieni. Ele sunt o sinecdocă a arborelui cosmic (axis mundi), dar şi un străvechi simbol falie reprezentând principiul masculin activ, fertilizator, transformator şi ordonator, în ritualitatea şi în magia românească, rolul de căpetenie ii revine nuielei sau băţului de alun, cu care, printr-o simplă atingere, poate fi omorât un şarpe, izgonite duhurile rele, descoperite comorile; înfipt în pământ, el apără câmpul de luarea manei grâului, îndepărtează norii de furtună şi grindină. Cu o vărguţă de alun fata cheamă pe iubitul ei în vrăjile de dragoste, fiind încredinţată că acesta soseşte numaidecât la ea călare pe un băţ de alun: „Să ştii că vin nebun/Pe-o prăjină de alun” (V. Alecsandri, Poezii populare). Băţul de alun e prezent în obiceiul colindatului. „Cuvântul co-lindă-corindă se dă băţului de alun construit pentru ritualul de colindat în timpul Anului Nou, şi a cărui lovire sau atingere cu un obiect sau o fiinţă dă acestora calităţi de creştere, sănătate şi întindere” (O. Buhociu, Folclorul de iarnă, 88). Cu asemenea beţe, ţinute mai înainte deasupra focului şi afumate, apoi sculptate (descojite) în forma spiralei şarpelui, umblă copiii în ziua de 40 de Mucenici, lovesc cu ele pământul spunând: „Tună ger, şi ieşi căldură, /Pe la noi în bătătură!”. Rol apotro-paic şi vindecător i se atribuie băţului Căluşarilor, mai ales celui al vătafului cu care loveşte pe cei din jur pentru a alunga duhurile rele (ielele), pentru a-i face mai sănătoşi, pe cei loviţi de el, pentru a-i scuti de boli şi pentru a stimula fecunditatea femeilor (R. Vuia, Studii de folclor, I, 139).

  Toiagul, ca simbol masculin, e nelipsit din riturile noastre de nuntă (toiagul mirelui cu care se umblă pentru invitarea nuntaşilor) şi de înmormântare, unde acest toiag se pune în sicriu sau se infinge în mormânt, spre a fi un sprijin de nădejde în lunga călătorie a „dalbului pribeag” (I. Ghinoiu, Popasuri, 15). Ea loc de cinste era şi băţul (mai ales cel de alun) în recuzita ţiganilor – populaţie din care se recruta detaşamentul de avangardă al „magicienilor carpato-danubieni”. După cum notează A. Gorovei, „Dacă ai im băţ de alun, şi umbli cu el, ai noroc; ţiganii, mai ales, numai cu acest fel umblă. Când o fată de ţigan se mărită, ginerele ii dă socrului său, şi soacrei sale şi cumnaţilor, câte un băţ de alun, cât se poate de meşteşugit lucrat” (Credinţi, 7).

  BAIA: Cufundarea în apă a întregului corp sau spălarea unei părţi a trupului, ia toate popoarele şi Sn toate timpurile, pe lângă virtuţi igienice, avea şi funcţia unui rit de purificare. Baia (scalda) marchează toate etapele de trecere într-o nouă stare a omului: naşterea, botezul, căsătoria, moartea. Imersiunea are semnificaţia unei regresiuni uterine şi a revenirii la starea primordială. Prin prezenţa elementului apă, asociată adesea cu focul, baia are şi o funcţie regeneratoare. Dar băile calde, mai ales în creştinism, erau asociate senzualităţii şi desfrâului. Obiceiul-spălatului sau scăldatului în apele neîncepute, practicat la noi de anumite sărbători (Bobotează, Paşti, Sângiorz etc), ca şi udatul ritual, pe lângă semnificaţia purificării, mai avea şi o funcţie apotropaieă (de preîntâmpinare a bolii) şi de stimulare a fecundităţii. Din punctul de vedere al efectelor magice, o deosebită importanţă era acordată în cultura tradiţională românească primei băi (scalde) a copilului nou-născut. Se căuta, în genere, să fie