făcută într-o albie nouă, folosindu-se „apa neîncepută”, în albie se puneau cele mai miraculoase plante şi flori din farmacopeea „verde” a poporului (busuioc, bujor, cânepă etc), obiecte ritualice cu funcţii apotropaice şi de stimulare (pâine, miere, agheasmă, bani de axir sau argint). Scăldatul era însoţit de formule magice având conţinut au-gural, iar apa din scaldă se vărsa la ramura unui ccpac cu un simbolism benefic (S. FI. Marian, Naşterea, 57-80). Însuşiri deosebite i se atribuie spălatului %au scăldatului ritual în rouă căzută în noaptea spre Sângiorz, pe care poporul 1-a numit cu un cuvânt magic şi poetic totodată – improor sau rourat. Cu această substanţă magică, având în ea puterea şi puritatea forţelor uraniene, seva vitală a plantelor şi frumuseţea florilor, fetele se spală pe ochi şi pe obraz ca să fie curate şi uşoare în decursul anului (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 307).

  BĂIEŞUL ZBURĂTORULUI.: în limba poporului, boier (baieră) se numeşte un accesoriu de îmbrăcăminte sub formă de cingătoare sau colier (zgardă, sfoară etc.) purtat ia gât, având atât o funcţie utilitară, cât şi una. Magică de apărare împotriva forţelor răului. Purtarea baierelor tkr acest tip e o practică străveche, combătută în predicile lui loan Hrisos-tomul şi interzisă de Sinodul al V-lea, care pedepsea pe cei ce „fac baere, legându-le cu mătasă” (N. Carto j an y Cărţile populare, voi. II, 125). Descoperirile arheologice de pe teritoriul ţării noastre arată că în perioada trecerii de la epoca de bronz la cea de fier asemenea baiere-amulete, confecţionate din metale diferite, se asemănau foarte mult cu cele purtate de locuitorii satelor până în zilele noastre şi care sunt denumite baierele strigoiului sau baierele zburătorului. Ele aveau o dublă funcţiune: una de stimulare a fecundităţii femeii şi alta' de apărare a viitorului prunc de atacurile strigoiului (zburătorului). Confecţionarea unui asemenea baier reprezenta o complicată operaţiune de magie, de alchimie şi de mitologie a prelucrării metalelor: „Femeile care doreau să aibe copii se sfătuiau cu vrăjitoarea […]. Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier de plug, lanţ, cheie etc. Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea brelocuri ce imitau obiectele găsite (lo-păţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, râzătoare etc). Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute, şi nici să ştie pentru ce lucrează. Uneori fierarul trebuia să le confecţioneze dezbrăcat, goL. În loc de plată primea un pui negru, care era numit cap negru. Amuleta era vrăjită. Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă. Vrăjitoarea rostea incantaţia: „„Fiare, de când v-am alcătuit/Nu aţi făcut nici o muncă; /Acum vă dau o muncă anume, /De-a merge să căutaţi, /De a săpa tot pământul ca să aduceţi pentru [numele femeii] /Copilul dorit, /Cu gene lungi, /Cu gura plină de miere”. Femeia purta brâul-amuletă în jurul taliei până la primele simptome de însărcinare şi (uneori) chiar până la naşterea copilului (.). Atunci făcea să sune brelocurile pentru a îndepărta spiritele rele” (C. Nicolaescu-Plopşor, Le collier de Şimlăul Silva-niei, apud Romulus Vulcănescu, Mi-tol. Română, 305-308).

  BALAURUL: Simbol arhetipal de mare persistenţă şi cu o arie largă de răspândire în miturile şi basmele lumii, încărcat cu multiple semnificaţii şi având variate forme (dragon, zmeu, şarpe, bazilisc, behemoth, leviathan ete.). Cel mai adesea este întruchipat într-o fiinţă fantastică, având forma unui şarpe uriaş, cu imul sau mai multe capete, cu aripi şi gheare* ascuţite, vărsând foc pe gură: întruchipează forţele haotice ' ale universului şi instinctele primare, neîmblânzite, ale omului. Are o lătură benefică fiind asociat apei, fertilităţii, bogăţiei (este păzitor al comorilor), focului uranian şi strămoşului mitic, dar şi o faţă întunecată, fiind întruchiparea răului universal, a diavolului, î forţelor obscure şi pulsaţiilor inconştientului! Omorârea -balaurului (dragonului, monstrului). Primordial', înfăptuita de zeu1 solar sau eroul civilizator (indra, Martiuk, Apollo, Siegiried ete.), semnifică începutul cosmicizării lumii şi instaurării ordinii sociale. Balaurii ucişi de eroii basmelor româneşti de tipul lui Făt-Frumos şi-au continuat cariera lor fabuloasă, trecând în legendele creştine despre unii sfinţi şi cavaleri, precum Sfântul Gheorghe. Chipul lor terifiant a lăsat urme adânci şi în credinţele sau superstiţiile populare. De mitologenul balaurului cerului e legată o străveche practică magică de izgonire a norilor de furtună şi de grindină de către aşa-zişii solomonari. O variantă a balaurului sau zmeului de foc care poate lua chipul fiinţei iubite o reprezintă şi Zburătorul, cel ce tulbură somnul fetelor nemăritate sau chinuie noaptea trupul femeilor neîmplinite în dragoste. Demonica muscă colum-bacă a satelor din sudul Banatului este şi ea născută din capul balaurului ucis de lovan Iorgovan pe Valea Cernei.

  BALTA: Simbol al materiei primordiale şi fecunde. Preia simbolismul apei stătute, dar şi al mâlului ca materie informă; marchează starea precară, nediferenţiată de unde poate răsări germenele vieţii (lotusul ieşind la suprafaţa apei stagnante), dar de unde începe şi dezagregarea, moarteA. În folclorul românesc, balta e un spaţiu necosmicizat şi impur, sediul duhurilor rele, căci unul din eufemismele dracului este „Cel-din-baltă”. Bălţile şi locurile mlăştinoase sunt populate, în credinţele poporului, şi de alte spirite necurate şi primejdioase: ştimele, ' iezmele, strigoii, ielele ete. Lor le place să ademenească aici' persoanele. Rătăcite.

  — Ce îşi află uneori un sfârşit tragic. 'Tot p'riri bălţi şi stufărişuri;'se ascund ' marii tâlhari, aidoma' legendarului; Terente.

  Ga spaţiu „impur”, balta e locul unde sunt exorcizaţi, prin puterea descântecului, demonii cei răi, cuibăriţi în trupul sau în sufletul oamenilor: „Voi, ielelor, măiestrelor, /Vă duceţi în locuri îndepărtate, /in baltă, trestie, pustietate, /Unde popa nu toacă. /Unde fata nu joacă” (A. Go-rovei, Descântecele, 331). Balta conţine un simbolism preponderent feminin, deoarece din cele 4 stihii cosmice aici lipsesc elementele masculine (focul şi aerul), în schimb, predomină cele feminine: apa şi pământul. De aceea, în basmele româneşti, eroina se poate transforma într-un lac sau într-o baltă, aşa cum se întâmpla în povestea Făt-Frumos zălo-git din col. I. Pop Reteganul. Fiind strâns legate de tărâmul morţii şi al răului, lacurile mlăştinoase, ca şi tina lor, în creştinism simbolizează păcatul şi decăderea morală. (V.