vitală (care nu intră în contradicţie cu tendinţa lor de a adormi oricând şi oriunde: tocmai de aceea se şi străduiesc să doarmă cât mai mult – pentru ca, între două reprize de somn, să-şi poată exercita presiunea vitală). Această presiune e, pe de o parte, una în sens literal, fizică, aidoma unui finiş în linie dreaptă înainte de a ajunge la potou – mâncarea, o sobă caldă, un loc uscat, un adăpost împotriva ploii – şi zekul nu se sfieşte ca, în acea îmbulzeală, să-şi culce vecinul la pământ cu un umăr bine plasat; când doi zeki se duc să ridice un buştean, amândoi se îndreaptă spre partea mai subţire, pentru ca partea mai groasă, dinspre rădăcină, să-i revină colegului. Dar există şi o presiune în sens mai general – pentru ocuparea unei poziţii mai avantajoase în viaţa de zi cu zi. În condiţiile vitrege ce domnesc pe insulele lor (atât de apropiate de condiţiile vieţii animale, încât le putem aplica fără teama de a greşi darwiniana strugglefor life%), de succes ui sau insuccesul luptei pentru un asemenea loc depinde adesea însăşi viaţa, şi în acest iureş pentru a-şi croi drum pe seama celorlalţi băştinaşii nu cunosc nici un fel de oprelişti de ordin etic. O şi spun, verde: conştiinţa? Mi-a rămas la dosar. Când au de luat decizii importante pentru viaţa lor, zekii se călăuzesc după binecunoscuta regulă a Arhipelagului: mai bine te jigodeşti decât să te canoneşti.

  Dar presiunea poate fi încununată de succes dacă, în împrejurările cele mai grele, e secondată de agilitate, de dibăcie. Această calitate zekul trebuie să o probeze ceas de ceas, pentru scopuri dintre cele mai simple şi mai futile, bunăoară ca să-şi salveze de la pieire avutul lui amărât, de om fără căpătâi^- o gamelă turtită, o cârpă puturoasă, o lingură de lemn, un ac de cusut, însă în lupta pentru ocuparea unei poziţii însemnate în ierarhia insulară, dibăcia trebuie să îmbrace o formă superioară, mai rafinată, mai calculată – aceea a îmbrobodim. Pentru a nu împovăra expunerea, iată un exemplu.

  — Mănânc mergând, dorm pe picioare.

  — Unde mă culc, acolo adorm.

  Un zek a reuşit să ocupe importantul post de şef al atelierelor industriale din subordinea intendenţei de lagăr. Unele lucrări merg bine în atelierele acelea, altele nu tocmai, dar soliditatea poziţiei lui depinde nu atât de succesele din producţie, cât de aplombul de care dă dovadă. Intră la el nişte ofiţeri MVD şi văd pe birou un soi de conuri din pământ ars. „Ce sunt alea?” „Conuri Seger”. „Şi la ce servesc?” „Determină temperatura în cuptoare”. „A-a-a!”, zice şeful cu respect, felicitându-se în sinea lui: ia uite ce inginer bun a găsit pentru conducerea atelierelor. Când colo, conurile acelea, făcute dintr-o argilă nu numai neetalonată, dar cu o compoziţie total aiuristică, nu puteau măsura, prin topirea lor, nici un fel de temperatură. Când şefii s-au obişnuit cu conurile, pe masa inginerului apare o nouă jucărioară – un aparat optic fără nici o lentilă (de unde să iei o lentilă pe Arhipelag?). Şi din nou exclamaţii admirative.

  Mintea zekului trebuie să fie în permanenţă preocupată de născocirea unor asemenea abile mişcări de învăluire.

  Cântărind psihologia adversarului şi în funcţie de situaţie, zekul trebuie să manifeste o mare supleţe în conduită – de la acţiunea dură, cu pumnul ori cu decibelii, la fenta cea mai rafinată, de la tupeul cel mai sfruntat până la respectarea cu religiozitate a cuvântului dat între patru ochi şi care, la prima vedere, ai putea zice că nu incumbă nici un fel de obligativitate. (E greu de spus de ce, dar toţi zekii sunt fideli până la superstiţie angajamentelor asumate pe blat, contra bacşiş, după cum manifestă o răbdare şi o conştiinciozitate exemplare în execuţia comenzilor particulare. Când vezi câte un minunat obiect din insule, sculptat ori încrustat, de felul celor ce pot fi admirate doar la muzeul din Ostankino9, nu-ţi vine să crezi că a fost făcut de aceleaşi mâini care predau şefului de echipă un lucru ce trebuie sprijinit cu un ţăruş ca să nu se năruie pe loc.

  Aceeaşi supleţe în conduită îşi găseşte expresia în cunoscuta regulă a zekilor: când îţi dă, ia şi taci, cârid te bate, fugi în draci.

  O condiţie majoră de succes în lupta pentru viaţă este, pe GULAG, disimularea Caracterul şi intenţiile insularilor sunt ascunse atât de adânc, încât unui vătaf novice şi neexersat i se pare la început că zekii se apleacă întocmai ca iarba lovită de vânt ori călcată de cizmă. * (Abia pe urmă îşi va da seama cu amărăciune de viclenia şi nesinceritatea aborigenilor.) Disimularea este, poate, trăsătura cea mai caracteristică a tribului zek. Zekul trebuie să-şi ascundă intenţiile şi faptele atât faţă de vătafi şi gardieni, cât şi faţă de brigadier şi de aşa-numiţii „ciripitori”. * El trebuie să-şi ascundă succesele, ca să nu i se taie craca de sub picioare. După cum trebuie să-şi ascundă planurile, calculele, speranţele – fie că se pregăteşte pentru o mare „evadare”, fie că a descoperit un colţişor unde îşi poate piti talaşul pentru saltea. Viaţa zekului e astfel croită, încât a-ţi deschide sufletul în faţa cuiva înseamnă a juca în pierdere. Un băştinaş pe care l-am servit cu nişte mahorcă mi-a explicat Lucrurile în felul următor (vă redau spusele lui în traducere rusă): „Spui cuiva de un locşor unde se poate dormi la căldurică şi unde şeful de echipă nu te poate găbji, toţi dau năvală acolo şi şeful miroase treaba. Spui cuiva că ai reuşit să trimiţi o scrisoare printr-un civil*, şi toţi au să cadă cu scrisorile lor pe capul omului, până când într-o bună zi o să fie prins. Iar dacă magazionerul ţi-a promis că-ţi schimbă cămaşa ajunsă ferfeniţă, mergi pe blat până ţi-o schimbă, iar după ce ţi-o schimbă, mergi tot pe blat: dacă nu -l dai de gol, poate, cine ştie, te mai serveşte o dată, cândva. * Cu anii, zekul se deprinde într-atât să ascundă totul, încât disimularea nu-i mai