pretinde nici un efort: în sufletul lui se atrofiază dorinţa firească a fiinţei umane de a-şi împărtăşi trăirile cu semenii. (Poate că trebuie să vedem în această disimulare o reacţie de apărare împotriva secretoşeniei generalizate ce -l înconjoară? Căci şi lui i se ascund prin toate mijloacele orice informaţii privitoare la soarta ce i se rezervă.)

  Disimularea, la zek, decurge din ceva ce îi este la fel de propriu: circumspecţia. El n-are încredere în nimeni. Cu cât un act pare mai dezinteresat, cu atât îi stârneşte mai mult suspiciunea. Legea e taiga – iată termenii în care formulează el imperativul suprem al relaţiilor interumane. (Pe insulele Arhipelagului există, într-adevăr, mari masive de taiga.)

  Băştinaşul care izbuteşte să reunească în sine şi să manifeste consecvent aceste calităţi tribale – presiunea vitală, lipsa de milă, dibăcia, ştiinţa disimulării şi circumspecţia – se consideră el însuşi şi e recunoscut de ceilalţi ca „fiu al GULAG-ului”. Acest titlu sună la ei cam ca acela de qetăţean de onoare şi se dobâhdeşte, lucru de la sine înţeles, numai cu preţul ţnor lungi ani de viaţă insulară!

  Fiii GULAG-ului se cred fiinţe de nepătruns, având, totodată, convingerea că ei „cumpără” dintr-o privire pe oricine, ba chiar văd la doi metri jadâncime sub el, cum le place să spună. Poate că aşa şi este, dar tocmai aici se poate constata că până şi cei mai perspicace dintre zeki au o perspectivă fragmentară, un orizont limitat. Apreciind cât se poate de judicios actele săyârşite în imediata lui proximitate, calculându-şi foarte exact mişcările pentru următoarele ore, zekul de râhd, ba uneori chiar şi un fiu al GULAG-ului, nu e capabil nici să gândească abstract, nici să îmbrăţişeze cu mintea fenomenele de ordin general, nici măcar să emită consideraţii despre viitor. Până şi viitorul gramatical se întrebuinţează la zeki arareori; chiar aplicat la ziua de mâine, e acompaniat de o nuanţă dubitativă, iar când vine vorba de zilele săptămânii ce tocmai a început, prudenţa e şi mai mare. Niciodată nu vei putea auzi un zek spunând: „Primăvara viitoare am să…”, asta deoarece toată lumea ştie că încă mai trebuie să treacă iarna, lăsând la o parte faptul că în orice moment soarta te poate arunca de pe o insulă pe alta. Într-adevăr: o zi poate însemna o viaţă!

  Fiii GULAG-ului sunt principalii depozitari ai tradiţiilor şi ai aşa-nu-mitelor precepte ale zekilor. Numărul acestor precepte diferă de la insulă la insulă, formulările nu coincid cu exactitate şi sistematizarea lor ar putea oferi un atractiv subiect de studiu pentru cercetătorul interesat. Preceptele în cauză n-au nimic de a face cu creştinismul. (Zekii nu numai că sunt un popor ateu: în general, ei n-au nimic sfânt şi se grăbesc să ridiculizeze şi să înjosească orice materie spirituală cât de cât elevată. Această atitudine se reflectă, de altfel, şi în limba lor), în schimb, fiii GULAG-ului dau asigurări că zekul care trăieşte în respectul ziselor precepte nu piere pe Arhipelag.

  Există precepte ca: nu ciripi (cum trebuie înţeles asta? Pesemne, în sensul că nu e bine să faci prea mult zgomot); nu fi linge-blide (adică să nu lingi blidele altora: asta înseamnă, la ei, moarte iminentă şi sigură); nu te şacali.

  Interesant e preceptul nu-ţi băga nasul în gamela altuia. Am putea spune că aici avem de a face cu una din marile achiziţii ale gândirii zeke: de fapt, e vorba de principiul libertăţii negative – un fel de my home is my castle1(r) răsturnat şi, în fond, superior chiar, pentru că se referă nu la propria ta gamelă, ci la a altuia (propria gamelă fiind, însă, subînţeleasă). Cunoscând condiţiile vieţii indigene, se cuvine să interpretăm cuvântul „gamelă” în sens larg: e vorba nu numai de recipientul acela turtit şi afumat, şi nici măcar de zeama concretă şi defel atrăgătoare pe care o conţine, ci de toate mijloacele de procurare a hranei, de toate procedeele folosite în lupta pentru existenţă, ba chiar, în sens şi mai larg, de însuşi sufletul zekului. Într-un cuvânt, lasă-mă să trăiesc cum vreau şi trăieşte şi tu cum vrei – iată conţinutul acestui precept Fiul dur şi crud al GULAG-ului se angajează prin el să nu-şi folosească foiţa şi presiunea vitală din pură curiozitate. (Dar se şi eliberează, totodată, de orice fel de obligaţii morale: n-ai decât să crapi sub ochii mei -puţin îmi pasă. O lege crudă, dar, totuşi, mai umană decât legea „borfaşilor”, canibalii locului: „ia crapă tu astăzi, că eu rămân pe mâine”. Canibalul borfaş nu e defel indiferent faţă de vecinul lui: el îi va grăbi moartea, ca să o împingă pe a sa spre mai târziu, iar uneori pentru a se amuza sau numai din curiozitate, pentru a urmări cum se petrece acea moarte.) în sfârşit, există preceptul generic: nu te încrede în nimeni, nu te teme de nimeni, nu te ruga de nimeni, în acest precept e turnat, cu multă limpezime şi chiar sculptural, caracterul naţional comun tuturor zekilor.

  Cum s-ar putea guverna (în libertate) un popor care s-ar pătrunde integral de acest orgolios precept?… Numai gândul la aşa ceva şi îţi dă fiori.

  Acest precept ne conduce la ideea de a trata, de această dată, nu conduita de viaţă a zekilor, ci esenţa psihologiei lor.

  Primul lucru ce sare în ochi la un fiu al GULAG-ului, pentru ca ulterior să poată fi reperat în comportamentul lui la tot pasul, este echilibrul spiritual, stabilitatea psihică. E interesant de notat aici concepţia generală a zekului despre locul său în univers. Spre deosebire de un englez sau un francez, care trăieşte o viaţă întreagă cu orgoliul de a se fi născut englez sau francez, zekul nu consumă nici un sentiment de mândrie generat de apartenenţa lui naţională, dimpotrivă: el o vede ca pe o grea încercare, dar o încercare ce trebuie îndurată până la capăt cu demnitate. Zekii întreţin chiar un semnificativ mit, pe care iată-l: chipurile, undeva ar exista „porţile Arhipelagului” (v., în antichitate, coloanele lui Hercule), pe frontispiciul cărora, în partea pe unde se