intră, stă scris: „Nu-ţi pierde curajul!”, iar în partea pe unde se iese – „Nu te bucura prea mult!” Şi – lucru esenţial, adaugă zekii – aceste inscripţii pot fi văzute numai de oamenii inteligenţi, pentru proşti ele sunt transparente. Deseori, acest mit îşi găseşte expresia într-o regulă de viaţă foarte simplă: intrând, nu te întrista, ieşind, nu te bucura. Tocmai această filosofic se află la originea stabilităţii psihice a insularilor. Oricât de haine ar fi împrejurările ce se înverşunează împotriva lui, zekul îşi încruntă sprâncenele pe chipul aspru, tăbăcit de vânt, şi-şi spune: mai jos de mină n-au să mă azvârle. Ori se consolează şi îşi consolează semenii: „putea fi şi mai rău!” – şi într-adevăr, în decursul celor mai mari suferinţe, pricinuite de foame, frig şi disperare, această convingere – putea fi şi mai rău – constituie pentru ei un sprijin şi o încurajare evidente.

  Întotdeauna zekul pune răul în faţă, aşa şi trăieşte, aşteptându-se în permanenţă la lovituri din partea destinului ori la muşcăturile de viperă ale verminei. Dimpotrivă, orice îndulcire vremelnică a vieţii e văzută de el ca o inadvertenţă, ca o eroare, în această perpetuă aşteptare a năpastei se căleşte sufletul aspru al zekului, neînfricat în faţa propriului destin, necruţător cu destinul altuia. Devierile de la această stare de echilibru sunt minime la zeki -spre lumină ca şi spre umbră, spre deznădejde ca şi spre bucurie.

  Întocmai cum scria, găsind o foarte fericită formulare, Taraş Şevcenko^ (aflat pentru scurtă vreme pe insule încă în epoca preistorică): „Pot să spun că, în prezent, aproape că nu mă mai încearcă nici tristeţea, nici bucuria, în schimb, resimt un calm moral care aduce cu sângele rece al peştelui. E posibil ca un şir nesfârşit de nenorociri să transforme în aşa măsura sufletul omului?” (Scrisoare către Repnina.)

  Exact. Uite că e posibil. Starea stabilă de indiferenţă constituie pentru zek o apărare indispensabilă, care-i permite să îndure lungii ani de posacă existenţă insulară. Dacă în primul său an pe Arhipelag nu accede la această stare de serbezime şi estompare, zekul de obicei se curăţă. Dacă accede, rămâne în viaţă. Cu un cuvânt, ori dai colţul, ori te înveţi ca viermele-n hrean.

  La zek, toate sentimentele se atrofiază, nervii devin lâncezi. Ajuns indiferent faţă de propria lui nenorocire şi chiar faţă de pedepsele pe care i le aplică tutorii tribului, cvasiindiferent chiar faţă de propria-i viaţă, zekul nu mai încearcă, în adâncul sufletului său, nici un fel de compasiune pentru nenorocirea celor dimprejur. Strigătul de durere al cuiva, lacrimile vărsate de o femeie nu -l fac, cel mai adesea, să întoarcă măcar capul, într-atât îi sunt reacţiile de tocite. Adeseori zekii se arată total lipsiţi de milă faţă de inexpe-rienţa novicilor, râzându-şi de gafele şi necazurile lor, dar nu trebuie judecaţi prea aspru pentru asta, căci nu o fac din răutate: pur şi simplu compasiunea s-a atrofiat în inima lor şi au ajuns să nu mai vadă decât latura rizibilă a fiecărui eveniment.

  Concepţia despre lume cea mai răspândită printre ei este fatalismul. E o trăsătură universală şi adânc înrădăcinată. Ea derivă din situaţia lor de sclavi,

  Din faptul că niciodată nu ştiu ce le va aduce ziua de mâine şi din incapacitatea de a influenţa evenimentele. Fatalismul e chiar indispensabil zekului, pentru că îi consolidează stabilitatea spirituală. Un fiu al GULAG-ului consideră că tot ce are mai bun de făcut ca să fie liniştit e să se lase în voia soartei. Viitorul e un fel de mâţa-n traistă: când habar n-ai ce îţi rezervă acest viitor, când nu-ţi poţi imagina ce riscă să ţi se întâmple la diferitele cotituri ale vieţii, nu e cazul să te zbaţi cu prea multă insistenţă ca să obţii ceva şi nici să refuzi ceva cu prea multă îndârjire, chiar dacă e vorba să te mute într-o altă baracă, într-o altă brigadă sau în alt lagpunkt. Poate o să fie mai bine, poate mai rău, numai să nu ţi-o fi făcut cu propria-ţi mână. Astfel îţi conservi preţiosul simţământ de nezdruncinare, la adăpost de orice agitaţie sterilă, ca şi de eventuale gesturi slugarnice.

  Un destin atât de întunecat îi face pe zeki să cultive numeroase superstiţii. Una dintre ele se învecinează strâns cu fatalismul: dacă te zbaţi prea mult pentru un post, ori chiar pentru propriul confort, e sigur că îţi vor arde o etapare*

  Fatalismul, la zeki, se extinde nu numai asupra destinului personal, ci şi asupra mersului general al lucrurilor. Nici prin cap nu le trece că ar putea schimba în vreun fel cursul evenimentelor în ansamblul lor. Şi sunt încredinţaţi că Arhipelagul există dintotdeauna şi că înainte aici era şi mai rău.

  Dar poate că inversiunea psihologică cea mai interesantă constă aici în faptul că zekii interpretează starea lor stabilă de indiferenţă în condiţiile precare şi primitive pe care le au de înfruntat ca pe o victorie a dragostei de viaţă. Ajunge ca lungul şir al nenorocirilor să se mai rărească puţin, ca loviturile destinului să slăbească în intensitate, şi zekul e gata să se declare satisfăcut de viaţă şi să se arate mândru de felul cum se comportă. Poate cititorului i se va părea mai credibilă această trăsătură paradoxală, dacă o să i -l cităm pe Cehov. În povestirea intitulată „în exil”, podanii Semion Tolkovâi exprimă acest simţământ în felul următor:

  — Am ajuns să pot dormi gol pe pământul gol şi să mănânc iarbă. Şi dea ’ domnul aşa viaţă tuturor şi fiecăruia. (Subl. Ns.) Nu-mi lipseşte nimic, nu – „’ mă tem de nimeni şi, în sinea mea, socot că nu există om mai bogat şi mai liber decât mine.”

  Aceste frapante cuvinte ne sună mereu în urechi: le-am auzit, rostite de zekii de pe Arhipelag, nu o dată (şi ne minunăm: unde a putut Cehov să le prindă din zbor?) Dea domnul aşa viaţă tuturor şi fiecăruia! – Cum vă place chestia asta?

  Până acum am vorbit despre aspectele pozitive ale caracterului acestui popor. Dar nu